Ori peste cine vezi c-a dat năpasta,
De nimeni să nu râzi pe lumea asta.
Chiar dacă n-ai păcate sau cusururi,
Au crezi că fericirea ta-i de-a pururi?
Esop ne dă şi el la fel povaţă,
Dar astăzi iau o pildă chiar din viaţă.
Făcea cumătra Vulpe, odată, mare haz
De-o Veveriţă mică, ajunsă la necaz,
Ce se juca-ntr-un paltin, cu toată voioşia,
Când din senin o prinse, în ramuri, vijelia.
– Cu coada ta stufoasă în van ţi-acoperi mutra
(Striga la ea de jos, din ierburi, cutra),
Că vântul te snopeşte cu cât te sui mai sus!
Nu-ţi mai aduci aminte, surato, ce ţi-am spus?
Umblai după înalturi cu trăsnetul vecine.
Vezi ce păţişi, neghioabo? Mai bine e de mine:
Dau fuga, la nevoie,-n vizuină.
Dar mai aştept puţin acum, vecină,
Ca să te văd zdrobită la tulpină!
Şi, dând târcoale-ncoace şi-ncolo după pui,
Mai gâtui destui.
Avea îndată vântul mânia să şi-o curme
Şi iar trona în slăvi seninul soare.
Un Vânător din preajmă, pornind la vânătoare,
Zări lângă bârlogul Cumetrei nişte urme.
„Aci erai? (îşi zise-n gândul lui).
Stai că te satur eu de pui:
Am să-ţi atârn, Cumătră, blana-n cui!”
Şi puse-ndată câinii bârlogul să i-l scurme.
Văzând-o pe Cumătra-nhăţată de grumaz,
Şi Veveriţa noastră putea să facă haz,
Dar se-nvăţase minte din propriul ei necaz.