Călugărul s-a întors în templu, a pus legătura în dulap, iar patru rădăcini le-a aruncat în ceaun, a turnat apă și a făcut focul. După câtva timp din ceaun a început să se înalțe un abur mirositor. Atunci bătrânul i-a poruncit băiatului:
— Ai grijă de foc, numai să nu îndrăznești să deschizi capacul. Dacă-l vei ridica, păzește-ți oasele. Eu mă voi duce să-mi vizitez puțin prietenii.
Băiatului îi era dor de prietenele sale, doar nu le văzuse toată ziua. Deodată din camera interioară a templului s-a auzit un plânset de copil și vocea cuiva, parcă vorbind din vasul mare de lut, l-a strigat pe nume.
El a intrat în cameră, s-a uitat în jur și n-a văzut pe nimeni. Dar vocea iar l-a strigat. De data asta băiatul a înțeles că cineva este încuiat în dulap. Fără să stea mult pe gânduri a rupt lacătul și a deschis dulapul. Și din el una după alta au sărit prietenele lui.
Cea mai mare dintre fetițe i-a spus cu reproș:
— Cum de nu-ți este rușine? Tu i-ai povestit călugărului cel rău despre noi și ai omorât patru din surorile noastre, dar și noi nu se știe dacă vom ajunge acasă. Ce să facem acum?
— Nici eu nu mai pot rămâne aici, a spus cu disperare băiatul. Bătrânul călugăr va afla că v-am eliberat și n-o să-mi fie bine.
Fetiței i s-a făcut milă de el.
— Să lăsăm toate la o parte. Ce a fost a fost. Pe surorile noastre tot nu putem să le mai înviem. Trebuie să ne salvăm, înainte de a veni călugărul cel rău. M-am gândit ce să facem!
Și fetița i-a poruncit să ia din ceaun supă și s-o toarne pe pământ. Băiatul a făcut așa și podeaua a început să se ridice în sus.
Între timp, bătrânul călugăr a trecut pe la toți prietenii și i-a invitat la el. Pe drum el povestea călugărilor:
— Am găsit pe câmp multe rădăcini asemănătoare. Ele fierb acum în ceaun și probabil că s-au trezit la viață. Noi vom bea tot ceaunul și fiertura ne va întineri cu mulți ani. Apoi vom fierbe și celelalte rădăcini și…
Dar călugărul n-a mai apucat să sfârșească, a ridicat capul și a văzut templul legănându-se și ridicându-se încet, încet în sus.
— Vai, vai, vai, a strigat călugărul și s-a repezit spre templu. Bătrânul s-a agățat de o crăpătură și a rămas agățat în aer încercând să oprească înălțarea templului.

The post Templul din nori first appeared on ePovești.

Nimeni nu scoase o vorbă. Ochii frumoși și atât de bucuroși cu trei zile în urmă se plecară. Tăcerea stăpâni mult.
Când împăratul, uimit, repetă întrebarea, fata săracă ieși la vedere și răspunse:
— Cred că eu am găsit răspunsul potrivit pentru fiecare ghicitoare.
— Dacă e așa, atunci să te auzim, o îmbie tânărul împărat cu blândețe…
— Răstimpul dintre răsăritul soarelui și apusul său este un drum de o zi, pentru că soarele, după cum știe bine măria-ta și toți cei de față, răsare dimineața și asfințește seara…
— Așa este. Hai, răspunde la a doua ghicitoare, zâmbi împăratul.
— Distanța dintre cer și pământ este lungă cât aceea dintre sprânceană și pleoapă. După cum vedeți, când ridic pleoapa pot vedea cerul, când o cobor văd pământul…
— Ultima ghicitoare, zâmbi și mai cald împăratul.
— Între adevăr și neadevăr este o depărtare de patru degete. De ce așa? Fiindcă ceea ce auzi cu urechea este neadevărat, dar ceea ce vezi cu ochii este adevărat. Or, măsurați și domniile-voastre: între urechi și ochi este o distanță tocmai de patru degete…
— Așa este, precum a spus, râse acum împăratul plin de mulțumire…
După ce fata săracă isprăvi răspunsurile, lumea din juru-i se minună de înțelepciunea și de istețimea ei. Iar împăratul, precum promisese, o luă de soție. Pentru că nu era numai înțeleaptă, ci și frumoasă și îi căzuse dragă tânărului împărat. Mulțimea veni la curte să le facă urări de bine, de sănătate și de fericire. Se încinse o nuntă mare, nespus de mare, destul să-i spunem nuntă împărătească.
Și de atunci înainte oamenii acelui ținut îndepărtat fură cârmuiți de bunătatea, cumințenia și înțelepciunea împăratului și a împărătesei, trăind în tihnă și lipsiți de griji.

în românește de Victor Vișinescu
Povești nemuritoare nr. 13 (1975) și 46 (1999), Editura Ion Creangă, București

The post Tânărul împărat și fata înțeleaptă first appeared on ePovești.

Mai târziu, zâna s-a căsătorit cu băiatul, și toți trei au dus acolo o viață fericită.

în românește de Li Iu-Giu
Povești nemuritoare nr. 15, Editura Ion Creangă, București, 1972

The post Altă versiune a poveștii Tabloul fermecat first appeared on ePovești.

Câți doctori n-au chemat! Câte leacuri nu i-au dat! Toate, în zadar. Pe zi ce trecea tânărului i se făcea mai rău și mama vedea că nu mai are multe zile. Se așeză la căpătâiul lui și începu să plângă.
— Ciju-Tzi, Ciju-Tzi, singurul meu fiu, mama niciodată nu s-a împotrivit nici unei dorințe de ale tale. Fie așa cum dorești. Văd că tu mori din dragoste.
— Mamă, nu tăgăduiesc acest lucru, și poate dacă aș mai vedea-o o dată mi-ar trece.
— Vai nouă, Ciju-Tzi, vai nouă!
Acum mama și-a dat seama că nu trebuia să dea tabloul călugărului.
— Ascultă, băiatule, la ce am să-ți spun. Când am luat tabloul de pe perete, l-am învelit și m-am dus să-l dau călugărului, s-a auzit un oftat greu și femeia cu lacrimi în ochi m-a rugat: «Spune-i fiului tău că eu sunt departe, departe. Dacă mă iubește, mai spune-i să vină în țara Siu și eu îl voi aștepta pe Ciju-Tzi». N-am vrut să-ți spun cele zise de ea la plecare, mă gândeam că tu o vei uita, dar se vede că nu poți. Eu nu știu unde se găsește țara Siu, iar tu ești bolnav.
În inima lui Ciju-Tzi a licărit o speranță. Cu fiecare zi ce trecea se simțea tot mai bine. Mama i-a pus într-o pungă toți banii pe care îi primiseră din vânzarea mătăsii și a atlasului. Ciju-Tzi s-a dus spre poartă, a încălecat, a luat punga de bani, și-a luat rămas bun și a dispărut spre apus.
Au trecut multe zile, nu se știe câte, argintul care era în săculeț s-a dus pe mâncare și pe dormit, calul de mult a fost vândut, iar Ciju-Tzi era încă departe de țara Siu. Lui nu i-a rămas nimic altceva decât să se apuce de lucru, să câștige bani ca să-și continue drumul. Au mai trecut încă multe zile, iar tânărul mergea, tot mergea înainte. Numai speranța de a o vedea pe iubita sa îl mai ținea în viață. Satele se întâlneau rar și Ciju-Tzi nu rareori a trebuit să înnopteze în câmp. Odată a mers o zi întreagă și nu a văzut niciun sat. Ceasuri întregi n-a pus nimic în gură. Obosit, însetat și flămând a înnoptat sub cerul liber. Când s-a trezit a doua zi de dimineață, parcă o baltă s-ar fi arătat în apropiere. Bucurându-se, Ciju-Tzi a dat fuga spre ea, dar acolo nu mai era strop de apă – balta secase de mult.
S-a învârtit tânărul și deodată a văzut o adâncitură, iar în fundul ei puțină apă. S-a aplecat, s-a așezat rezemându-se pe coate și se pregătea să soarbă apa, când deodată a văzut un peștișor mic și negru.
Ciju-Tzi s-a uitat la el și a grăit:
​ — Peștișorule, peștișorule! Dacă voi sorbi această picătură de apă nu vei mai trăi niciun ceas, iar dacă n-o voi sorbi-o, atunci voi muri eu de sete. Și tot el adăugă: Dacă nu voi bea-o acuma, oricum, peste o zi, două, apa va seca singură și tu vei muri. Ce să fac?
Mult a stat tânărul și s-a gândit ce să facă. În sfârșit, a luat batista, a băgat-o în apă, a înfășurat în ea peștișorul, a băut ce a mai rămas pe fund, și din nou a pornit pe drumul său spre apus. Soarele apunea. Dintr-odată, în drumul lui Ciju-Tzi s-a ivit un râu mare, care-și purta apele sale de la nord spre sud.
Era atât de adânc, încât oricât ar fi privit tânărul nu-i vedea fundul. Amărât s-a așezat pe mal și nu știa ce să facă. Deodată Ciju-Tzi și-a adus aminte de peștișor.
— Ce-o fi cu mine o fi, dar tu, peștișorule, înoată sănătos, și i-a dat drumul în valuri.
Peștișorul numaidecât a dispărut sclipind la soare. Iar tânărul a privit din nou în dreapta și în stânga și i se părea că râul atinge cerul și nu se mai sfârșește.
Nicăieri nu se vedea o barcă, nicăieri. Cum să facă să ajungă pe celălalt mal? Oare nu-i era dat să-și mai vadă vreodată iubita? Cu capul plecat mergea în neștire.
— Ciju-Tzi! îl strigă un glas.
Tânărul privi în jur, dar nu văzu pe nimeni. Probabil că i se păruse. Cine ar fi putut să-l cheme aici?
— Ciju-Tzi, Ciju-Tzi, stai un pic, din nou se auzi același glas.
Și, când se uită, văzu un tânăr înalt în straie negre.
— Tu vrei să ajungi pe celălalt mal? întrebă el.
— Trebuie, dar nu știu cum, răspunse Ciju-Tzi.
— De acest necaz pot să te scap eu. Vom construi imediat un pod, mormăi tânărul în negru.
Și cu aceste cuvinte rupse un bețișor și îl aruncă în râu. În aceeași clipă, bețișorul se transformă într-un pod mic. Ciju-Tzi se bucură într-atât, încât uită să-i mulțumească străinului. Fugi pe pod, iar când păși dincolo, nici podul și nici tânărul nu mai erau. Numai peștișorul cel mic și negru clipocea vesel apa.

Ciju-Tzi plecă mai departe. Urcă în vârful unui munte și văzu jos în vale un sătuc. La marginea dinspre miazănoapte a sătucului se înălța o casă cu două etaje, iar în poartă stătea un bătrân. Soarele se lăsase aproape cu totul spre apus și Ciju-Tzi se îndreptă spre casa aceea, să ceară găzduire pentru noapte.
Bătrânul bombăni multă vreme, dar îl primi. Pereții camerei în care intrară erau acoperiți cu hârtie luminoasă. Încolo, numai un pat și un scăunel.
— Culcă-te și dormi, dar fii atent să nu atingi nimic din cameră, i-a spus bătrânul înainte de plecare.
Ciju-Tzi se culcă și începu să se gândească:
„În cameră nu este nimic. Ce aș putea să ating eu aici?”
Cuvintele bătrânului l-au neliniștit. Se răsucea de pe o parte pe alta, și nicicum nu putea să doarmă. Fără să vrea, atinse cu mâna peretele și deodată inima îi tresări. Sub hârtie se ascundea o ușă mică. Rupse învelișul de hârtie și în cameră intră lumina lunii. Ciju-Tzi deschise ușița cu grijă și ieși în grădină. O cărare dreaptă ducea spre un pavilion în care strălucea o lumină.
În pragul pavilionului apăru o femeie. La lumina argintie a lunii a reușit să-i vadă fața. Era frumoasa lui, aceea care în fiecare seară cobora din tablou, aceea pe care el o căutase atât de mult.
— Tu? a strigat tânărul.
Dar femeia i-a făcut semn să tacă, după aceea s-a apropiat de Ciju-Tzi și i-a spus în șoaptă:
— Aici este țara Siu. Știam că o să mă găsești. Acum să fugim! Am reușit să pun mâna pe paloșul fermecat al bătrânului.
Apoi, femeia își rupse o bucată din poalele rochiei și îl puse pe Ciju-Tzi să se așeze. Țesătura se prefăcu pe loc într-un nor, care ridicându-se tot mai sus și mai sus plutea în cer. Ciju-Tzi se simțea ca și cum l-ar fi purtat cineva în litieră. Deodată femeia, aplecându-se spre tânăr, îi spuse:
— Bătrânul vine în goană după noi, dar să nu-ți fie frică. Închide ochii și nu privi înapoi până când nu-ți voi spune eu. Mă voi răfui singură cu el.
Spunând acestea, scoase paloșul fermecat și Ciju-Tzi auzi în spatele său urletul furtunii, șuierul vântului și zbucnetul vulcanilor. Iar după aceea un strigăt groaznic a cutremurat cerul și pământul.
Când strigătul s-a stins, femeia i-a spus lui Ciju-Tzi să deschidă ochii. Nici nu știu cum, dar el împreună cu frumoasa femeie erau pe pământ, iar alături de ei zăcea un vârcolac mare cu capul tăiat.
Și astfel puterile întunericului n-au putut să zădărnicească iubirea lui Ciju-Tzi și a frumoasei femei din tabloul fermecat.

în românește de Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 19, Editura Ion Creangă, București, 1976

*gaolean – Plantă furajeră din familia gramineelor, asemănătoare cu porumbul, cu semințe bogate în proteine și grăsimi (Sorghum chinense).

**Siu, țara din apus. În folclorul chinezesc, apusul se consideră de obicei locul unde se află ființe fermecate, vrăjitoare.

The post Tabloul fermecat first appeared on ePovești.

Apa limpede a râului trecea prin fața satului; soarele privea de pe cer.
— Ce frumos e tabloul acesta din mătase țesut! au zis cei trei copii admirând tabloul.
Tan Bu și-a dezdoit spinarea, și-a șters ochii înroșiți, și-a râs în hohote de bucurie.
Deodată s-a stârnit un vânt de la apus, s-a auzit un vâjâit și tabloul a fost smuls de vânt din casă și dus pe cer spre răsărit. Tan Bu l-a urmărit în grabă, a întins mâinile spre cer și-a strigat ținând capul în sus:
— Vai!
Și, într-o clipă, tabloul a dispărut. Tan Bu a căzut în fața ușii. Cei trei frați au dus-o în casă, au culcat-o în pat, i-au dat să bea o cană cu ceai, iar ea și-a revenit cu greu. Când s-a trezit i-a spus fiului cel mare:
— Să te duci spre răsărit și să-mi aduci înapoi tabloul cel din mătase țesut; el e viața mea!
Lă Mo s-a învoit, s-a încălțat cu pantofii de paie și a pornit spre răsărit. A mers o lună și a ajuns la Cheia Muntelui Mare. La gura Cheii era o casă de piatră; în dreapta casei era un cal mare de piatră. Calul de piatră ținea gura deschisă, ca și cum ar fi vrut să mănânce căpșuni. În fața casei stătea o bătrânică cu părul alb. Cum l-a văzut pe Lă Mo trecând prin fața casei l-a întrebat:
— Copilule, unde te duci?
Lă Mo i-a răspuns:
— Mă duc după tabloul cel din mătase țesut, care a fost lucrat de mama mea în trei ani, și pe care vântul l-a luat și l-a dus spre răsărit.
Bătrânica l-a lămurit:
— Tabloul cel din mătase țesut a fost râvnit de mai multe zeițe care se află la răsărit de Muntele Soarelui. Ele au văzut că mama ta a țesut atât de frumos tabloul și l-au luat ca model să țeasă și ele unul. Nu-i ușor ca să ajungi la ele. În primul rând trebuie să-ți scoți doi dinți și să-i pui în gura calului meu de piatră. Atunci calul de piatră se va mișca; va putea mânca căpșuni. După ce va căpșuni, tu vei putea să-l încaleci, și tot el te va duce la Muntele Soarelui. Pe drum, veți trece peste Muntele de Foc; calul de piatră trece prin foc; tu va trebui să scrâșnești din dinți, să rabzi de durere și să nu țipi. Dacă vei scoate un țipăt, atunci vei fi ars de viu. După ce vei trece Muntele de Foc, vei ajunge la mare. Pe mare vântul și valurile sunt foarte puternice, și ele vor izbi în tine cu bucăți de ghețari; tu va trebui să strângi tare din dinți, fără să tremuri. Dacă ai să tremuri o dată, valul te va arunca în fundul mării. După ce vei trece marea, și-i ajunge la Muntele Soarelui, vei cere zeițelor să-ți înapoieze tabloul cel din mătase țesut.
Lă Mo și-a pipăit dinții, s-a gândit că ar putea fi ars de viu, că ar putea muri înecat, și s-a făcut alb ca varul. Bătrânica s-a uitat la fața lui schimbată și, râzând, a spus:
— Copilule, dacă nu ești în stare să înduri greutăți, nu trebuie să te mai duci! Îți dăruiesc o cutie cu aur; întoarce-te acasă și trăiește-ți din plin viața.
Bătrânica a luat din casa de piatră o cutie de fier plină cu aur și i-a dat-o lui Lă Mo. Lă Mo a primit cutiuța și s-a întors. Pe drum mergea, și se gândea:
— Am această cutiuță, viața mea va fi îndestulată; la ce să mă mai întorc acasă și să împart cu ei tot ce am?
În grabă, s-a hotărât să păstreze totul pentru el, să nu se întoarcă acasă și să plece la oraș.
Tan Bu a stat bolnavă în pat și a așteptat două luni, și, dacă nu l-a văzut pe Lă Mo întorcându-se acasă, atunci i-a spus celui de al doilea fiu:

— Lă Dui-ă, du-te după tabloul cel din mătase țesut, căci acel tablou este viața mea!
Lă Dui-ă s-a învoit, și-a încălțat pantofii de paie și a pornit-o spre răsărit. După ce a mers o lună, a ajuns la Cheia Muntelui Mare și a văzut-o pe bătrânică stând în fața casei de piatră. Bătrânica l-a sfătuit și pe el ca pe frate-său.
Lă Dui-ă și-a pipăit dinții, s-a gândit că ar putea fi ars de viu, că s-ar putea îneca în mare, și s-a făcut alb ca varul.
Bătrânica i-a dat și lui o cutie de fier plină cu aur.
El a luat cutiuța și a făcut la fel ca fratele cel mare, nemaivrând să se întoarcă acasă și îndreptându-se spre oraș.
Tan Bu, bolnavă în pat, a așteptat iar două luni și a slăbit ca un țâr. În fiecare zi, privea ușa și plângea. Ochii i s-au înroșit de plâns; a plâns atât de mult, până n-a mai putut să vadă nimic.
Într-o zi, Lă Nă i-a spus mamei:
— Mamă! Nu cred să se mai întoarcă frații mei. Li s-o fi întâmplat ceva rău pe drum. Eu am să plec, și neapărat voi aduce tabloul cel din mătase țesut.
Tan Bu s-a gândit și a zis:
— Lă Nă, ai grijă de sănătatea ta. Vecinii vor avea grijă de mine.
Lă Nă a încălțat pantofii de paie, și, cu pași mari, s-a îndreptat spre răsărit. După două săptămâni, a ajuns la Cheia Muntelui Mare. Acolo s-a întâlnit cu bătrânica, cea care stătea în fața casei de piatră. Bătrânica i-a dat aceeași povață ca și fraților ei.
— Copilule, frații tăi mai mari au luat câte o cutie cu aur și au plecat. Ia și tu o cutiuță și pleacă.
Lă Nă, cu mâna la inimă, a spus:
— Nu, eu trebuie să iau înapoi tabloul cel din mătase țesut.
Apoi și-a scos doi dinți și i-a pus în gura calului mare de piatră. Calul mare de piatră s-a mișcat, a deschis gura și a mâncat căpșuni. Lă Nă, cum l-a văzut că a mâncat zece căpșuni, a încălecat și s-a prins de coama lui. Calul a ridicat capul, a nechezat lung și a luat-o la goană spre răsărit. După ce a gonit trei zile și trei nopți, a ajuns la Muntele de Foc. Flăcările i-au învăluit și dogorea ca jarul.
Lă Nă s-a făcut una cu calul; scrâșnea din dinți și răbda. Abia după o jumătate de zi, au trecut Muntele de Foc și au intrat în mare. Valurile mării și bucățile mari de gheață izbeau cu furie, și Lă Nă suferea și de frig și de durere. Iarăși s-a făcut una cu calul, a scrâșnit din dinți și a răbdat. După o jumătate de zi, au ajuns pe celălalt mal, unde era Muntele Soarelui. În vârful Muntelui Soarelui, era un palat mare, care strălucea ca aurul, și dinăuntru se auzeau cântecele și râsetele fetelor.
Lă Nă a strâns din călcâie, calul de piatră s-a ridicat în cele patru picioare și a zburat, și într-o clipă au ajuns în fața palatului.
Lă Nă a coborât de pe cal, s-a îndreptat spre poartă și a văzut multe zeițe frumoase stând în cerc și țesând cu fire de mătase.
Tabloul țesut pe mătase de mama lui era în mijloc și toate țeseau după el. Cum l-au văzut pe Lă Nă intrând pe neașteptate, s-au speriat toate. Lă Nă le-a spus pentru ce a venit. O zeiță a zis:
— Bine, noi astăzi vom termina de țesut. Mâine dimineață ți-l vom da. Te rugăm să aștepți aici o noapte.
Lă Nă s-a învoit. Zeița i-a dat să mănânce multe fructe cerești, foarte bune la gust. Lă Nă era obosit și a adormit stând pe scaun. S-a înnoptat; zeițele au agățat în mijlocul sălii o perlă, care lumina noaptea, și sala era plină de lumină. Ele chiar și noaptea țeseau… O zeiță îmbrăcată în roșu, foarte îndemânatică, a terminat prima de țesut. A luat tabloul țesut de ea și cel țesut de Tan Bu și le-a comparat. Și a văzut că Tan Bu a țesut mult mai bine. Soarele ardea, bazinul cu pești era limpede, florile erau proaspete și vitele erau vii. Zeița îmbrăcată în roșu și-a zis: „Ce bine ar fi dacă și eu aș fi în acest tablou!”
Văzând că celelalte n-au terminat încă de țesut, a luat fire de mătase și și-a țesut portretul pe tabloul lui Tan Bu. În portret, fata sta lângă bazin și se uita la flori. Lă Nă s-a trezit la miezul nopții și a văzut că toate zeițele s-au culcat. La lumina perlei, tabloul țesut de mama lui era pe masă, și el se gândi: „Ce-am să fac mâine, dacă ele nu-mi vor da tabloul? Mama e de mult bolnavă și nu mai pot zăbovi. Cel mai bine ar fi să iau tabloul și să plec cu el chiar în noaptea asta.” Lă Nă s-a sculat, a luat tabloul mamei, l-a împăturit, și l-a pus în buzunarul hainei, la piept. A ieșit pe poartă, a încălecat pe cal, a strâns din călcâie și calul de piatră a luat-o la goană sub lumina lunii.
Lă Nă a scrâșnit din dinți, s-a făcut una cu calul, a trecut marea nemărginită, a trecut peste Muntele de Foc și îndată a ajuns la Cheia Muntelui Mare.
Bătrânica sta în picioare în fața casei și râdea în hohote, zicându-i:
— Copilule, descalecă!
Lă Nă a descălecat. Bătrânica a scos dinții din gura calului și pe îndelete i-a pus în gura lui Lă Nă. Calul de piatră stătea acum în picioare lângă căpșuni, nemișcat.
Bătrânica a luat din casa de piatră o pereche de pantofi din antilopă, pe care i-a dat lui Lă Nă, și i-a zis:
— Copilule, încalță pantofii de antilopă și întoarce-te repede! Mama e pe moarte!
Lă Nă a încălțat pantofii de antilopă, a plecat, și într-o clipă a ajuns acasă. Și și-a văzut mama bolnavă în pat, slabă ca o stafie, răsuflând rar, gata, gata să moară. A mers în fața patului și a strigat-o:
— Mamă!
Din buzunarul de la piept a scos tabloul cel din mătase țesut și l-a desfăcut în fața ei.
Tabloul strălucea de-ți lua ochii, și atunci ochii mamei s-au înseninat. S-a sculat deodată din pat și, râzând, privea tabloul pe care-l țesuse cu mâna ei trei ani de zile și zise:
— Copilule, e întuneric, să mergem afară la soare și să-l mai privim!
Mama și fiul au ieșit afară și au întins tabloul pe pajiște. Deodată s-a stârnit un vânt parfumat și, cât ai clipi, tabloul se mări, întinzându-se pe câțiva kilometri de câmpie, și prinse viață.
Coliba lui Tan Bu nu se mai zărea; se vedea doar un palat care strălucea ca aurul, înconjurat de un parc, de o livadă, de o grădină de legume, de un câmp și de vite, așa cum fuseseră țesute în tablou.
Tan Bu și Lă Nă tocmai ședeau în fața palatului. Deodată, Tan Bu a văzut lângă bazinul de pește din parc o fată îmbrăcată în roșu, care privea florile.
Tan Bu s-a dus în grabă s-o întrebe cine e. Fata i-a spus că-i zeiță și, fiindcă și-a țesut portretul pe tablou, a fost adusă acolo.
Tan Bu a invitat-o pe zeiță în palat, ca să locuiască împreună.
Lă Nă s-a căsătorit cu ea, și au dus o viață fericită.
Tan Bu a mai chemat și oamenii săraci din apropiere, care avuseseră grijă de ea când a fost bolnavă, să locuiască în acel sat de basm.
Într-o zi, doi cerșetori au trecut pe lângă sat. Cerșetorii erau Lă Mo și Lă Dui-ă.
Ei au primit aur de la bătrânică și au fugit să trăiască la oraș, ca să se distreze, să mănânce bine și să bea bine.
Nu după mult timp, au cheltuit banii și au ajuns iar cerșetori.
Când ei au ajuns în acest sat minunat, au văzut pe mama lor și pe Lă Nă cu soția cântând de bucurie în parc.
Ei și-au adus aminte de trecut, le-a fost rușine să intre, și au fugit.

în românește de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 5, Editura Ion Creangă, București, 1967

The post Tabloul cel din mătase țesut first appeared on ePovești.

Povești nemuritoare nr. 42, Editura Ion Creangă, București, 1998

*Un liang – 50 g argint.

The post Șoricelul de aur first appeared on ePovești.

repovestită de Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 21, Editura Ion Creangă, București, 1978

The post Șoarecele de munte și șoarecele de oraș first appeared on ePovești.

repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18, Editura Ion Creangă, București, 1975

The post ​Șiretenia câinelui first appeared on ePovești.

Părinții s-au sfătuit și au hotărât că numele care i s-ar potrivi cel mai bine ar fi: Sai Pan-sien – „Mai înțelept decât un sfânt”.
Al doilea fiu pe care l-au avut a fost parcă și mai isteț decât primul.
Într-o zi, când s-au întors de la câmp, părinții au văzut că lacătul de la hambar era descuiat, și s-au mirat. Mama l-a chemat pe fiul mai mare, l-a bătut și l-a întrebat:
— Cine a deschis lacătul?
El a răspuns:
— Nu l-am deschis eu; frățiorul meu l-a deschis.
Mama n-a crezut, a închis lacătul și l-a chemat pe al doilea fiu. Cum a venit al doilea fiu, a atins lacătul și îndată s-a auzit un zgomot, iar lacătul s-a deschis. Părinții, văzând năzdrăvănia, l-au numit Iao Si-tun – „Cel care poate să deschidă orice ușă”.
Și au avut șase băieți. Fiecare era înzestrat cu un dar, și fiecare se deosebea de ceilalți. Părinții le-au dat numele, ținând seama de darul fiecăruia. Al treilea fiu se numea Kan Bu-tsive – „Cel care nu poate fi tăiat de sabie”. Al patrulea, Tan Bu-pa – „Cel care nu se teme de căldură” – Gerilă. Al cincilea, Ien Bu-sî – „Cel care nu se teme de apă”. Al șaselea, Ia Bu-bien – „Cel care se strecoară pretutindeni”.
Timpul a trecut repede, și cei șase frați au crescut mari. Familia se înstărise, și averea ei creștea văzând cu ochii, și toți munceau ca niște furnici.
Atunci, în ținutul lor a venit un nou jude. Acesta era fiul unui cărturar, știa carte și mânuia bine arcul. Părea deschis, sever și cinstit, dar în sufletul lui era hrăpăreț și hain. Cum și-a luat slujba în primire, a chemat la el pe toți slujitorii și pe toți gospodarii mai cuprinși. Tatăl celor șase frați, care acum trecea printre oamenii înstăriți, fusese și el chemat. Dar, cum bătrânul fierar nu a arătat stăpânului prea multă umilință și supunere, acesta, înfuriindu-se, a dat imediat ordin să fie arestat.
Fiul cel mare, înțeleptul, când a aflat, și-a dat seama că judele voia bani ca să-i dea drumul. De aceea, și-a chemat frații, să se sfătuiască cu toții cum ar putea să-și scape tatăl.
S-au dus la casa judelui cu banii. Judele a găsit suma prea mică și, în fața copiilor, i-a tras bătrânului o bătaie.
Cei șase frați, întorcându-se acasă, s-au sfătuit din nou și au văzut că acum n-au altă scăpare decât să recurgă la priceperea lor, pentru a-și salva tatăl.
În seara aceleiași zile, înțeleptul s-a gândit: «Peste puțin timp, paznicii se vor duce să bea vin; este un moment prielnic ca al doilea frate, „Cel care deschide toate ușile”, și cel mai mic, „Cel care se strecoară pretutindeni”, să-l elibereze pe tata.»
Cel mic l-a dus în spate pe celălalt frate, și au pătruns îndată în închisoare. Atunci, într-adevăr, nu se afla nici un paznic. „Cel care deschide toate ușile”, cum a pus mâna pe lacătul mare de la poarta închisorii, l-a și deschis. „Cel care se strecoară pretutindeni” și-a luat tatăl și fratele în spinare, și au fugit acasă.
De abia au intrat pe ușă și au auzit copitele cailor. Paznicii au venit în goană, l-au luat pe bătrânul fierar și l-au legat, ca să-l ducă iar în închisoare. Judele a hotărât ca, pentru vina de a fi fugit din închisoare, să i se taie capul a doua zi.
În seara aceleiași zile, înțeleptul a prevăzut ce se va întâmpla cu tatăl său și a trimis pe „Cel care strecoară pretutindeni”, pe „Cel care deschide toate ușile” și pe „Cel care nu poate fi tăiat de sabie” la închisoare. „Cel care deschide toate ușile” a deschis lacătul, „Cel care se strecoară pretutindeni” a luat în cârcă pe tatăl său și pe fratele „Care deschide toate ușile”, iar „Cel care nu poate fi tăiat de sabie” a rămas în închisoare în locul tatălui. A doua zi trebuia aibă loc execuția. De cum l-au scos din închisoare, soldații au observat că nu este bătrânul fierar, ci unul din fiii săi. Judele s-a înfuriat, a dat ordin să fie ucis fiul și apoi tatăl.

După puțin timp, călăul s-a plâns că acestui om, după ce i se taie capul, îi crește altul la loc.
Atunci judele s-a dus la locul pedepsei și s-a convins de adevărul celor spuse de călău, s-a speriat, și a poruncit să-l ducă înapoi la închisoare. Apoi a hotărât să-l ardă de viu.
A spus oamenilor să facă un cuptor mare și să pună multe lemne pe foc. Înțeleptul a știut, și îndată l-a înlocuit cu „Gerilă”. Și, astfel, în cuptorul încins a fost aruncat Gerilă, ca să nu mai rămână din el nici oasele. După ce a ars un timp, au deschis cuptorul. Mare le-a fost mirarea când au văzut pe o parte a cuptorului scris: S I U E – zăpadă, în altă parte: P I N – gheață, iar flăcăul stătea înăuntru și clănțănea de frig.
Văzând așa minunăție, judele a făcut fețe-fețe, dar nu s-a lăsat. S-a gândit să-l înece. Înțeleptul a știut și l-a trimis în loc pe „Cel care nu se teme de apă”.
Credea judele că de astă dată flăcăul nu va mai scăpa cu viață.
A dat ordin oamenilor să-l lege burduf și să-l azvârle în apă, însă apa râului îi ajungea numai până la glezne, iar el se plimba prin valuri.
Supărat, stăpânul a poruncit să fie aruncat unde-i apa mai adâncă. Dar, oricât era de mare adâncimea, flăcăul nu era acoperit de apă. Când a văzut asta, înverșunatul s-a făcut foc și pară; a ordonat imediat ca toată familia bătrânului fierar să fie adusă, să fie legată la un loc și apoi să se prăvale o stâncă, care să-i îngroape de vii pe toți. Însă „Cel care se strecoară pretutindeni” a ridicat stânca mare cât casa, și toți șapte au rămas în viață. Întreaga familie s-a întors acasă după ce „Cel care se strecoară pretutindeni” a împins stânca dincolo de oraș.
Judele, care făcuse tot ce putuse, numai să-i omoare, și ei nu muriseră, crăpa de ciudă și învia. Știa că nu-i va putea învinge, dar nici nu voia să se dea bătut. Ridicând capul, văzu o stâncă mare care astupase drumul și, nemaifiind în jur nici unul din familia bătrânului fierar, își zise: „Dacă nu se mai zăresc, înseamnă că au murit”, și s-a întors pe furiș acasă.

în românește de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 5, Editura Ion Creangă, București, 1967

*1 Cincisprezece mu sunt egali cu un hectar

The post Șase frați first appeared on ePovești.

A fost pentru prima dată când De Iu n-a luat bătaie de când începuse să învețe cu acel dascăl. Se întoarse în grabă în camera lui, unde-l aștepta fata plină de bucurie, și-i înapoie perla. Seara n-a citit decât o dată și știa lecția pe dinafară. Fata era foarte isteață și toată noaptea îi povesti tot felul de lucruri, așa că de-abia în zori adormi; însă după puțin se trezi și, cerând fetei perla, se apucă să mai repete o dată. Nici în ziua aceea De Iu nu luă bătaie, însă dascălul îi dădu mai mult de învățat. Întorcându-se în camera lui, fata îl primi din nou cu bucurie și iarăși stătură de vorbă toată noaptea. Abia acum fata îi mărturisi că se numește Șuang Ție și că mai are o soră, pe nume Șuang Mei.
De atunci înainte, De Iu trebui să învețe ziua, iar noaptea și-o petrecea discutând cu fata.
Așa au dus-o ei mult timp. Într-o zi, De Iu, care toată noaptea nu dormise, ațipi cu capul pe masă. Tocmai atunci se nimeri să-l vadă dascălul, care pe dată începu să strige. Băiatul, speriat, începu să tremure și din nebăgare de seamă înghiți perla.
Când se întâlni seara cu fata, aceasta încruntă din sprâncene și-i spuse supărată:
— Ți-am spus să nu înghiți perla, orice ar fi, dar tu nu m-ai ascultat, așa că acum trebuie să ne despărțim.
Mâhnit și nedorind să se despartă de fată, De Iu spuse:
— N-ai decât să-mi tai burta și să scoți perla.
Îndurerată, fata îl certă:
— Ne-am înțeles așa de bine și acum ce fel de vorbe sunt astea? Nu mai pot rămâne aici și trebuie să plec.
Băiatul o întrebă:
— După ce pleci, unde să te caut?
Fata îi răspunse:
— N-am să-ți ascund nimic. În Țiao Gicuo se află Muntele celor opt comori. Acolo stau eu.
Băiatul, mirat, o întrebă:
— N-am auzit până acum de Țiao Gicuo. Poate sunt câteva mii de li până acolo. Cum ai să ajungi?
— Nu te îngriji de mine, îi răspunse ea. Vino în curte și ai să înțelegi cum voi ajunge.
Pe măsură ce spunea acestea, vocea îi devenea din ce în ce mai slabă. Îl apucă pe băiat de mână și îl duse în curte. Acolo desenă o cruce pe pământ și, așezându-se în mijlocul ei, spuse:
— Vino, vântule de răsărit, și tu, vântule de apus, și duceți-mă așa cum m-ați adus!
Și deodată se iscă un vânt de la răsărit, apoi de la apus, și fata începu să plutească ușor, – precum frunzele copacilor; apoi se ridică în văzduh și se făcu nevăzută.
Băiatul se uită mult timp după ea, apoi, mâhnit, intră în casă. Toată noaptea nu dormi de supărare și nici mâncarea nu-i tihni. Iar de atunci, zi și noapte se gândea numai la Șuang Ție. Ar fi vrut să plece după ea, dar nu știa unde se află acel loc; în plus, părinții săi erau cu ochii pe el. Dar cu toate că nu dormea și nu mânca mai nimic, acum era mai zdravăn ca înainte. Ținea minte tot ce învăța. Cum punea mâna pe pană, literele se și așterneau pe hârtie, așa că dascălul fu nevoit să recunoască în fața tatălui lui De Iu că l-a învățat pe acesta tot ce trebuia să știe pentru a pleca la examenul de demnitar. Părinții i-au făcut băiatului bagajele, iar acesta, deși nu avea tragere de inimă să plece, se gândea că, după ce va fi demnitar, va scăpa de severa supraveghere a părinților.
De Iu trecu toate examenele și împăratul vru chiar să-l numească demnitar în capitală, dar el ceru să fie trimis în cel mai îndepărtat colț de țară împăratul îl trimise atunci pe De Iu în partea de miazăzi a țării, într-un loc numit Iun Nan. În drum spre Iun Nan, băiatul văzu că munții erau din ce în ce mai falnici și mai împodobiți, apele mai liniștite și mai limpezi, așa că se gândi că nu mai era departe până la Țiao Gicuo. Unde ajungea, întreba de numele acestui loc, dar în zadar: nimeni nu auzise de el.
Într-o zi întâlni un bătrân vânător care-i spuse că Muntele celor opt comori se afla la câteva mii de li depărtare. De Iu îl descusu pe vânător cum se poate ajunge acolo și plin de speranță plecă mai departe.
Merse așa două zile și două nopți, iar a treia zi văzu că satele se răresc și că pe drum erau din ce în ce mai puțini trecători. După un timp întâlni un flăcău, cam de vârsta lui, care stătea tolănit la marginea drumului. Acesta era galben de parcă n-avea picătură de sânge în el.

De Iu se gândi că poate este bolnav sau a fost jefuit de hoți și, apropiindu-se atunci de el, îl întrebă:
— De ce stai aici întins, frățioare? Vrei cumva să te ajut să te ridici?
Dar flăcăul îi răspunse:
— Să nu cumva să mă ridici! Eu sunt un om care n-are inimă.
De Iu se apropie atunci și se uită la pieptul lui deschis; văzu că-i fusese scoasă inima și de aceea flăcăul își acoperea pieptul cu amândouă mâinile. El vru să plece mai departe, dar își dădu seama că acel flăcău rănit pare un om bun, care are nevoie de ajutor. Așa că-l întrebă:
— Spune-mi, băiete, cum pot să te ajut?
Flăcăul îl rugă pe De Iu să se așeze lângă el, zicându-i:
— Am să-ți povestesc tot се-am pătimit eu. Am avut nenorocul să întâlnesc cel mai rău duh de pe pământ.
De Iu se așeză și flăcăul începu îndată să-i povestească pățania lui:
— Pe mine mă cheamă Uang Gi și sunt singurul copil la părinți. Cu trei ani înainte mi-a murit mama și, copleșiți de durere, eu și tatăl meu am hotărât să mergem la un templu, să ardem mirodenii în amintirea ei. Am plecat înainte de revărsatul zorilor și după o bucată bună de drum am ajuns la templul Regelui de Jad. După ce am ars mirodeniile, am ieșit în curtea templului și deodată, de după o piatră albă, ne-a ieșit în cale o mândrețe de femeie, care a început să ne zâmbească. Tatăl meu a întrebat-o atunci de unde vine și ea a răspuns că vine din spatele pietrei; apoi a întrebat-o pe cine mai are acasă și ea a răspuns că nu mai are pe nimeni. După acestea, femeia a plecat. A doua zi, tata a trimis pețitori la casa acestei femei; ea era deja pregătită și-i aștepta la poartă. În chiar aceeași zi, pețitorii au adus-o în casa noastră. La puțin timp după asta, tatăl meu a plecat după treburi. Rămânând singură, mândrețea aceea de femeie ce crezi c-a făcut? Și-a pipăit fața cu amândouă mâinile și îndată fața i s-a alungit și s-a schimonosit, iar unghiile de la degete i-au crescut, prefăcându-se în niște cârlige. Apoi s-a apropiat de mine și a vrut să mă prindă, dar am reușit să fug. Seara, i-am povestit tatălui meu tot ce se întâmplase peste zi, dar el n-a crezut nimic din ce i-am spus. Însă de atunci n-am mai îndrăznit să mă arăt în fața mamei vitrege, când lipsea tata de acasă. Așa au trecut câteva luni. Într-o zi, femeia aceea frumoasă, ștergându-și lacrimile, a început să se plângă tatălui meu:
„Sunt tare mâhnită din cauza lui Uang Gi. Cu toate că nu-mi este fiu bun, eu îl socotesc ca și copilul meu, iar el nici măcar mamă nu-mi zice”.
Auzind acestea și temându-se mai ales să n-o supăr pe mama vitregă, dacă voi rămâne acasă, tata mă trimise de atunci în fiecare zi în pădure să strâng vreascuri. În pădure întâlneam zilnic o tânără fată care se plimba de colo-colo, apoi se mai oprea din loc în loc și îngâna ceva, iar câteodată îmi arunca priviri furișe. Într-o seară, când m-am întors acasă, am auzit-o pe mama vitregă spunând:
„Dacă vrei să-l păstrezi pe fiul tău, am să plec eu, iar dacă mă vrei pe mine, trebuie să-mi dai inima lui”.
Auzind aceste cuvinte, am intrat în casă și am vrut s-o înfrunt pe mama vitregă, dar tata m-a oprit. A doua zi am plecat din nou după vreascuri. Eram mâhnit peste măsură și mă gândeam: „Dacă voi pleca de acasă, poate că zgripțuroaica îl va pierde pe tata; dacă voi rămâne, poate că tata cu mâna lui mă va pierde pe mine”. Tot gândindu-mă și chibzuind ce să fac, m-am pomenit în pădure și, oftând, am spus cu obidă:
„Munții pot fi mutați din loc, apele își pot schimba cursul, numai necazul meu este foarte greu de urnit”.
Atunci a apărut fără de veste în fața mea acea tânără fată. Cu blândețe, m-a întrebat:
„Ce alt lucru mai greu există pe lume, decât să muți munții din loc și să schimbi cursul apelor?”
Pe moment n-am știut ce să-i răspund, gândindu-mă că aceasta era totuși o fată și încă prea tânără, ca să-mi fie de folos cu ceva. Atunci ea mi-a spus:
„De mult știu ce te frământă. Află că mama ta vitregă nu este alta decât zgripțuroaica din munții de miazănoapte-apus și vrea cu orice preț să-ți mănânce inima. Însă, dacă mă vei asculta, zgripțuroaica nu va reuși să-ți facă rău”.
A deschis apoi mâna și mi-a dat o biluță argintie, spunându-mi:
„Zgripțuroaica îl va pune în curând pe tatăl tău să-ți scoată inima, dar tu să iei biluța și să spui: «Prefă-te!», și atunci biluța se va preface într-o inimă. Tu să dai tatălui tău această inimă și să fugi în pădure, unde vei găsi un cal. Să încaleci și să nu oprești până nu se va opri calul singur”.
Când m-am întors acasă, zgripțuroaica se jelea de mama focului. Oftând, tata m-a luat de mână, am ieșit din curte și am mers în tăcere până am ajuns în pădure. La umbra unei sălcii se afla un cal care aștepta. Atunci i-am spus tatălui meu: „Este oare adevărat că zgripțuroaica ți-a cerut să-mi smulgi inima?”
Tata nu se putea opri din plâns.
„Nu mai plânge, tată! Știu că-ți este greu să îndeplinești porunca zgripțuroaicei, dar este o cale să scăpăm din asta”.
Am scos așadar biluța și am făcut cum mi-a spus fata: pe dată biluța s-a prefăcut într-o inimă, i-am dat-o tatălui meu, ne-am despărțit cu lacrimi în ochi și, încălecând, am plecat în goana calului. După un timp am auzit undeva un plânset, calul continua să gonească, dar plânsetul se auzea din ce în ce mai aproape, parcă ar fi fost la urechea mea. Fără să-mi dau seama ce fac, am oprit calul și, când m-am uitat înapoi, am văzut o femeie îmbrăcată în alb, cu un coș în mână. Ajungând în dreptul meu, s-a oprit și a început să se jeluiască: „Doamne, Doamne, mi-a murit bărbatul și soacră-mea m-a trimis după iarbă-fără-miez. Te rog, fie-ți milă de mine și spune-mi unde să găsesc iarba-fără-miez”.
Însă eu i-am răspuns:
„Nu mai întreba pe nimeni, viețuitoarele fără inimă mor, atunci cum ai să găsești iarba-fără- miez?”
Cum am spus aceste cuvinte, calul s-a și prăbușit și nu s-a mai ridicat de la pământ. În acel moment, femeia a aruncat coșul, și-a pipăit fața cu mâinile și deodată fața i s-a schimonosit, iar unghiile i s-au lungit ca niște cârlige. Atunci zgripțuroaica a strigat:
„M-ai păcălit dându-mi o inimă falsă, dar acum ai să mi-o plătești”.
S-a aruncat apoi cu furie asupra mea și, prinzându-mă, mi-a smuls inima din piept. Când mi-am revenit, lângă mine se afla acea tânără fată care mi-a vrut binele. Ea nu m-a dojenit că nu i-am ascultat sfatul, ci doar mi-a spus:
„Ceea ce a înghițit zgripțuroaica nu era o inimă falsă, ci o potcoavă în opt colțuri. Ea de-acum a murit. Dar tu ești un om fără inimă. Eu am să plec la cele opt insule din cele patru mări, să caut iarba vie care-ți va ajuta să-ți crească din nou inima. De data asta, te rog foarte mult să-mi asculți sfatul. Așteaptă-mă în acest loc”.
Și pe dată s-a făcut nevăzută. Asta este trista mea pățanie și de aceea trebuie să stau aici.
După ce a terminat de povestit, Uang Gi l-a întrebat pe De Iu:
— Spune-mi, poate fi cineva mai bun în lumea asta decât ea?
Ascultând povestirea lui Uang Gi, De Iu își aduse aminte de Șuang Ție și de perla dăruită de ea și, oftând, spuse:
— Și eu am întâlnit o asemenea fată și nu știu dacă o voi mai întâlni vreodată.
Dar nu apucă să termine, că se stârni un vânt și pe dată apăru lângă ei o tânără fată. Înmărmurit de bucurie, De Iu o strigă:
— Șuang Ție!
Dar fata, ca și când nu l-ar fi auzit, se îndreptă spre Uang Gi și presără deasupra lui iarba vie. Imediat acesta se ridică de jos, plin de vigoare.
De Iu, plin de îngrijorare, gândindu-se că fata poate s-a îndrăgostit de altul, o mai strigă o dată:
— Șuang Ție, oare de ce nu vrei să-mi răspunzi?
Fata îl privi mirată și-i spuse:
— Ți se pare, băiete, eu sunt Șuang Mei, pe sora mea o cheamă Șuang Ție. Nu cumva tu ești De Iu?
Bucuros că totuși e pe urmele fetei de care se îndrăgostise, băiatul o întrebă:
— Unde este acum sora ta? Unde se află Muntele celor opt comori?
Șuang Mei îi luă pe cei doi și, trecând de pe o culme de munte pe alta, tocmai când răsărea luna ajunseră la poalele unui munte falnic. De jur-împrejurul acestui munte se întindea o apă limpede cum e cristalul. Pe munte se aflau brazi argintii, printre care sclipea un pavilion înconjurat de nourași. Șuang Mei făcu doar un semn cu mâna și dintr-un tufiș de papură se desprinse o bărcuță care se apropie cât ai clipi de mal. Două fete frumoase ca soarele coborâră din barcă și le urară bun venit. Apoi se urcară cu toții în barcă. La poalele muntelui îi așteptau mulți oameni, care îi primiră cu mare căldură. De Iu se tot uita în dreapta și în stânga, dar printre atâtea fete frumoase nu o vedea pe Șuang Ție. Apoi se îndreptară cu toții spre pavilion; la poartă îi aștepta un bătrân. Șuang Mei îi spuse:
— Acesta este De Iu!
Iar bătrânul răspunse:
— Bine ați venit! Intrați în curte!
De Iu intră în prima curte, și din prima în a doua, și din a doua în a treia, până ajunse într-o cameră de oaspeți mare și răcoroasă. Acolo, bătrânul îl ospătă pe cinste. Băiatul însă era cu gândul la Șuang Ție și se tot mira de ce nu mai apare odată. După ce au fost strânse bucatele, bătrânul spuse:
— Pari foarte obosit de drum și ar trebui să te odihnești.
Îl conduse într-o cameră liniștită, ce era împodobită cu lucruri din lac roșu și argint filigranat, dar fata nu era nici aici. Îl cuprinse îngrijorarea și abia cu greu adormi.
Nici a doua zi dimineață, Șuang Ție nu se arătă. Bătrânul spuse din nou:
— Șuang Mei, du-i pe băieți la Muntele de Răsărit, să se mai distreze!
După ce ieșiră din curte, De Iu întrebă:
— Unde este Șuang Ție, de ce nu se arată deloc?
Dar Șuang Mei nu-i răspunse. Îi duse pe băieți la Muntele de Răsărit: la poalele acestuia curgeau ape cristaline; pe munte erau numai flori. Nu trecu mult și întâlniră o mulțime de fete îmbrăcate în straie roșii și verzi, care se plimbau pline de veselie. De Iu nu avea ochi să le vadă. Șuang Mei și Uang Gi se țineau de mână și se bucurau, dar De Iu se simțea și mai singur.
A treia zi, bătrânul o îndemnă pe Șuang Mei să-i ducă pe cei doi la Muntele de Apus. Muntele acesta era acoperit cu bambus, iar stâncile erau mai frumoase decât cele pictate în tablouri. Fetele care se plimbau pe munte erau tot atât de frumoase ca Șuang Ție. Șuang Mei și Uang Gi erau și mai fericiți, iar De Iu și mai întristat.
A patra zi, bătrânul o trimise pe Șuang Mei cu băieții la Muntele de Miazăzi. Însă doar ce ieșiră din curte și De Iu, nemaiputându-se stăpâni, zise:
— Degeaba îmi arăți toate frumusețile, mai bine mi-ai arăta-o pe Șuang Ție. Pentru ea am venit aici.
Auzindu-l vorbind astfel, Șuang Mei se schimbă la față și răspunse:
— Am să-i spun lui Șuang Ție că vrei s-o vezi; să vedem care e și părerea ei.
Apoi fata, fără să mai piardă vremea, plecă la Muntele de Miazănoapte, de unde se întoarse cu răspunsul că Șuang Ție vrea să-l vadă pe băiat.
Plecară împreună la Muntele de Miazănoapte. Aici intrară într-o peșteră de piatră. În fundul peșterii, pe o piatră, sta cățărată o vulpe roșie, care sări jos și le ieși în întâmpinare. Șuang Mei spuse:
— Aceasta este Șuang Ție!
Cuprins de durere, De Iu se aplecă și luă vulpea în brațe. Șuang Mei adăugă:
— Șuang Ție nu mai are perla, fiindcă tu ai înghițit-o; de aceea nu și-a mai putut recăpăta înfățișarea omenească. De atunci stă ascunsă aici, de unde n-a mai ieșit și cu nimeni nu s-a mai văzut.
Lacrimile îl podidiră pe De Iu și începură să i se prelingă pe obraz; vulpea începu să plângă și ea. După un timp, Șuang Mei spuse:
— Trebuie să plecăm.
Vulpea sări atunci din brațele lui De Iu, dar acesta, cu inima grea, zise:
— Numai din cauza mea Șuang Ție a ajuns ceea ce este și stă închisă în această peșteră rece de atâta timp. Nu pot acum s-o mai părăsesc.
Și luă din nou în brațe vulpea.
Văzând aceasta, Șuang Mei spuse:
— De Iu, dacă tu o mai iubești pe Șuang Ție, cum am văzut, așteaptă aici și eu mă voi duce ca gândul în pădurea de pe Muntele de Miazănoapte și oricât de tare va fi vântul, oricât de mare zăpada, nu mă voi întoarce până nu voi aduce cu mine iarba care are puterea să dea afară perla pe care ai înghițit-o.
Și se făcu nevăzută.
De Iu așteptă în peștera de piatră o zi, apoi încă una și, în cea de-a treia zi, deodată apăru în fața lor Șuang Mei. În mână ținea un fir de iarbă și-i spuse lui De Iu:
— Dacă vei mânca acest fir de iarbă, vei putea să dai afară perla înghițită.
De Iu luă degrabă iarba din mâna fetei și începu s-o mănânce, dar iarba aceea era mai amară decât fierea. Băiatul nu se dădu bătut și o înghiți pe toată. Atunci simți un zgomot în pântece și, când deschise gura, scuipă perla lui Șuang Ție. Îndată vulpea se ridică în două picioare și se prefăcu în fata frumoasă de care se îndrăgostise De Iu. E greu de descris bucuria lor, văzându-se din nou împreună.
În aceeași zi a fost mare sărbătoare: nunta celor două perechi de tineri, care au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 22 (1980) și 28 (1996), Editura Ion Creangă, București

The post Surorile gemene first appeared on ePovești.