Ninge întruna.
S-a întamplat ceva trist azi dimineața cu zapada, cand am ieșit din școala. Baieții cum ajunsera pe Corso, începura sa se bata cu bulgari facuți cu zapada de aceea jilava, care, cand o strangi în maini, se face tare ca piatra. Trecea multa lume pe trotuare. Un om le striga:
— Astamparați-va baieți! În minutul acela se auzi un vaiet îngrozitor ce venea din partea cealalta a trotuarului și un biet batran, caruia îi cazuse palaria, șovai și își acoperi ochii cu amandoua mainile, iar un baiețel care statea langa dansul striga din toate puterile: „Ajutor, ajutor!” Un bulgare de zapada lovise pe bietul batran drept în ochi.
Baieții se împraștiara într-o clipa. Eu ma aflam la ușa li-brariei, unde intrase tata, și vazui ca vin mulți dintre camara-zii mei, care se varau prin mulțime și se prefaceau ca se uita pe la galantare. Printre ei erau: Garrone, cu veșnica lui bu-cata de paine în mana, Coretti, Zidarașul și Garoffi, baiatul care strange timbre poștale.

În jurul batranului se adunase multa lume. Un gardist amenința și întreba în dreapta și în stanga:
— Cine a azvarlit? Spuneți care din voi? Și pipaia mainile baieților, ca sa vada care din ei le avea ude.
Garoffi statea langa mine, galben ca turta de ceara si tre-mura ca varga.
— Nu vreți sa spuneți cine a azvarlit? striga iar, gardistul.
Atunci auzii pe Garrone zicand încet lui Garoffi:
— Haide, du-te de marturisește! N-ar fi pacat sa lași pe altul, sa fie prins în locul tau?
— Nu e nimic, fa-ți datoria! adaugase Garrone.
— Mi-e frica, nu îndraznesc!
— Prinde inima! Haide, ca vin și eu cu tine!
Gardistul și multe alte persoane întrebau mereu:
— Cine a fost? Cine a putut savarși o astfel de fapta? Bietul batran! Sticla de la ochelari i-a intrat în ochi, l-a orbit!… Ștrengarilor!… Mișeilor!
Saracul Garoffi, era așa de aiurit, ca de-abia se putea ține pe picioare.
— Vino! îi zise Garrone cu glas hotarat. Haide, nu te teme, lasa ca te apar eu! și apucandu-l de braț îl împinse înainte, susținandu-l ca pe un bolnav.
Lumea pricepu și mai mulți ridicara pumnii asupra lui Garoffi; dar, Garrone aparandu-l, striga:
— Nu cumva ați vrea sa sariți zece oameni asupra unui biet copil!
Toți se retrasera și gardistul, luand pe Garoffi de mana, îl duse la o cofetarie, unde se afla ranitul.
Recunoscui îndata pe bietul batran. Era un funcționar, care locuia cu un nepoțel al sau în al patrulea cat din casa noastra.
Îl așezasera pe un fotoliu și-i pusesera comprese la ochi.
— N-am facut înadins! spunea polițistului, bietul Garoffi, plangand și pe jumatate mort de frica.
Vreo doi oameni îl îmbrancira în cofetarie, strigandu-i:
— În genunchi! Ștrengarule! Cere-i iertare în genunchi!
Alții îl și trantira în genunchi.
În minutul acela doua brațe zdravene îl ridicara de jos și un glas puternic striga:
— Nu, domnilor!
Era directorul nostru, care vazuse și auzise tot.
— O data ce baiatul a avut curajul sa-și marturiseasca greșeala, adauga el, nimeni nu mai are dreptul sa-l umileasca! Se facu o tacere generala.
— Acum, zise directorul lui Garoffi, cere-i iertare!
Garoffi, plangand cu hohot, îmbrațișa genunchii batra-nului care-i puse mana pe frunte și-l mangaie cu blandețe.
Deodata, toți cei de fața, înduioșați strigara:
— Scoala-te copile! Scoala-te și pleaca liniștit: du-te acasa.
Tata ma scoase din gloata și, cand ajunseram în ulița, îmi zise:
— Spune-mi, Enrico, ce ai face tu într-o astfel de împrejurare: ți-ai marturisi și tu greșeala ca Garoffi?
— Da, tata, îi raspunsei.
— Jura-mi ca ai face așa!
— Ți-o jur, iubite tata!

The post Un bulgare de zapada first appeared on ePovești.

Da, dragul meu, Enrico, bine zicea mama, ca ți-e grea car-tea! Vad ca nu mergi la școala cu toata inima, cum mi-ar pla-cea mie; și-mi pare rau! Nu știi cat de urata și lunga ar fi toata ziua daca n-ai merge la școala! Dupa o saptamana, dez-gustat de lenevia ta, n-ai sa știi ce sa te faci de urat și cum sa te mai rogi de noi sa te trimitem iar la școala. Toata lumea învața acum, fatul meu! Uita-te la meseriașii care se duc la școala seara, dupa ce au muncit ziua întreaga; uita-te la fe-meile și fetele din popor, care se duc sa învețe duminica, du-pa ce au lucrat toata saptamana; uita-te la soldații care-și iau carțile și caietele în mana, cand se întorc de la exerciții zdro-biți de osteneala.
Gandește-te la copiii muți, la cei orbi, caci și ei învața. Pușcariașii chiar, sunt siliți sa învețe, sa citeasca și sa scrie.
Închipuiește-ți ca dimineața, cand ieși de acasa, aici, în o-rașul tau, alți treizeci de mii de baieți se duc, ca și tine, sa se închida, vreme de trei ceasuri, într-o clasa, ca sa învețe.

Mai mult! Gandește-te la sumedenia de copii care, aproa-pe în aceeași ora, merg la școala în toate țarile din lume. Urmarește-i cu închipuirea cum se duc, strabatand potecile satelor, strazile zgomotoase ale orașelor, mergand de-a lungul marilor și al lacurilor, cand sub arșița unui soare dogoritor, cand prin negura; în barci, prin țarile strabatute de canaturi; calari, prin campiile întinse; cu sania, prin ținuturile troienite de zapada; prin vai și pe dealuri; prin paduri și paraie, suindu-se pe cararile singuratice ale munților; singuri sau mai mulți împreuna, toți cu carțile în mana îmbracați în mii de feluri, vorbind mii de limbi; din cele din urma școli ale Rusiei, ca și pierdute prin zapezi, pana la școlile Arabiei umbrite de palmieri.
Mii și milioane, toți merg sa învețe, într-o suta de chipuri deosebite, cam aceleași lucruri. Închipuiește-ți acel furnicar de copii a o suta de popoare, acea nemarginita mișcare din care faci și tu parte, și gandește-te ca, daca ar înceta acea mișcare, omenirea ar recadea în barbarie, caci aceasta miș-care e însuși progresul, speranța și fala lumii!
Înainte dar! Soldațel al armatei celei mari! Carțile sunt armele tale, clasa e escadronul tau, campul de bataie e lumea întreaga și izbanda e propașirea omenirii. Ia seama, Enrico draga, sa n-ajungi un soldat netrebnic!
Tatal tau.

The post Scoala first appeared on ePovești.

Profesoara mea s-a ținut de cuvant; a venit azi pe la noi, tocmai cand era sa ies cu mama, sa ducem ceva rufe unei femei sarace, recomandata într-un ziar milostivirii publice.
Profesoara mea nu venise de un an pe la noi; deci o primiram toți cu multa bucurie. Este tot așa de slaba și e tot cu valul ei verde la palarie, îmbracata foarte simplu și piep-tanata rau, caci n-are vreme, saracuța, sa se dichiseasca. Pa-re a fi și mai șubreda decat în anul trecut și are vreo cateva fire de par alb, tușește mereu.
Mama o întreaba:
— Cum o duci cu sanatatea? Mi se pare ca nu prea te îngrijești!
— Ași, și ce face asta, raspunse ea zambind, dar cu ochii triști.
— Poate ca prea vorbești tare! adaugase mama, ca te oste-nești prea mult cu copiii? Așa și e; glasul ei se aude întruna, și îmi aduc aminte de cand eram în clasa ei, ca vorbește tot mereu; vorbește ca sa țina copiii atenți și nu șade o clipa jos.

Eram sigur ca o sa vina pe la noi, ea nu-și uita niciodata elevii; ține cu anii minte numele tuturor.
În timpul examenelor de sfarșitul lunii alearga la director, ca sa-l întrebe ce note au luat copiii; îi așteapta la ușa și le cere caietele de compoziții, ca sa vada daca au facut progrese.
Mulți, care sunt acum în gimnaziu, care poarta pantaloni lungi și au ceasornice, merg la dansa s-o vada.
Azi venise la noi obosita, caci se întorcea de la o expoziție de tablouri unde-și dusese elevii, ca și în anii trecuți, cand mergea cu ei în fiecare joi pe la muzee, ca sa le explice și sa le arate toate lucrurile.
Biata profesoara! E și mai prapadita, dar tot vesela; cand vorbește de școala îi crește inima. Ea ceru sa vada patul (care acum este al fratelui meu) în care zacusem așa de greu acum doi ani; se uita lung la el fara ca sa vorbeasca.
Ramase puțin la noi, caci avea de gand sa mearga la un elev al ei, bolnav de pojar. Luase cu ea un pachet de caiete de corectat. Munca pentru toata seara! Ba înca, înainte de a înnopta, trebuia sa mai dea și o lecție de aritmetica unei pravaliașe.
— Asculta, Enrico, zise ea, la plecare, mai iubești tu pe profesoara ta, acum cand dezlegi probleme grele și faci compoziții lungi? Dupa aceea ma saruta, pleca și striga înca din capul de jos al scarii: Sa nu ma uiți, știi! Enrico!
— Nu, buna mea profesoara, nu! N-o sa te uit niciodata! Chiar cand m-oi face mare, o sa-mi aduc aminte de tine și o sa vin sa te vad în mijlocul elevilor tai.
De cate ori voi trece pe dinaintea unei școli și voi auzi gla-sul unei profesoare, o sa mi se para ca te aud pe tine și o sa ma gandesc la cei doi ani petrecuți în clasa ta, unde am învațat atatea lucruri, unde te-am vazut de atatea ori bolnava și ostenita, dar totdeauna sarguincioasa, totdeauna buna; mahnita, cand unul din noi lua o apucatura rea în ținerea condeiului; tremurand de frica, cand ne întrebau inspectorii școlari; vesela, cand raspundeam bine; totdeauna blanda și dragastoasa ca o mama.
Nu, n-o sa te uit niciodata, buna mea profesoara!

The post Profesoara mea din clasa I superioara first appeared on ePovești.

Azi e întaia zi de școala! Ca un vis au trecut la țara, cele trei luni de vacanța! Mama m-a dus azi dimineața la școala Baretti, ca sa ma înscrie în clasa a III-a primara; mi-era gandul tot la țara și ma duceam la școala cu inima rea. Pe toate ulițele mișunau copii; cele doua librarii erau pline de parinți, care cumparau: ghiozdane, caiete, condeie, și în fața școlii se gramadise atata lume, încat portarul și polițistul abia puteau sa țina oranduiala la poarta. Pe cand stam langa poarta, simții ca-mi pune cineva mana pe umar; era profesorul meu din clasa a Ii-a, cel cu parul roșu și zbarlit, vesel, ca de obicei. El îmi spuse:
— Va sa zica, Enrico, iata-ne desparțiți pentru totdeauna!
Lucrul acesta-l știam și eu, dar cuvintele lui tot ma întristara.
Patrunseram cu greu. Domni, doamne, femei din popor, meșteșugari, ofițeri, bunici, servitoare: fiecare cu cate un copil de mana și cu certificatele de promovare în cealalta, umpleau sala și scara, facand atata zgomot încat parea ca intrau la teatru. Revazui cu placere sala cea mare din etajul de jos, cu ușile celor șapte clase, unde-mi petrecusem cei dintai trei ani de școala.

Era gloata mare. Profesoarele treceau în sus și în jos. Profesoara mea din clasa I superioara ma saluta din ușa clasei sale și-mi zise:
— Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. n-am sa te mai vad nici macar trecand! Și se uita la mine cu întristare.
În jurul directorului se aflau femei foarte îngrijorate, fiindca nu mai erau locuri pentru copiii lor; bagai de seama ca barba lui era mai carunta decat în anul trecut. Mi se paru ca unii din baieți crescusera, alții se îngrașasera.
În etajul de jos, unde se și facuse împarțirile, erau co-pilași din clasa I inferioara, care nu voiau sa intre în clasa și se opinteau ca niște magaruși; trebuia sa-i traga înauntru cu de-a sila. Unii fugeau; alții, vazand pe parinții lor ca pleaca, începeau sa țipe și aceștia erau siliți sa se înapoieze, ca sa-i mangaie sau sa-i ia cu danșii.
Profesoarele nu mai știau unde le statea capul. Pe frațio-rul meu îl înscrisesera în clasa profesoarei Delcati, pe mine în aceea a profesorului Perboni, la etajul de sus. La ora zece eram cu toții în clasa: cincizeci și patru la numar, erau numai vreo cincisprezece sau șaisprezece din camarazii mei din clasa a II-a, între care Derossi, acela care ia întotdeauna pre-miul I. Ce mica și trista mi se paru școala pe langa padurile și munții unde-mi petrecusem vara!
Ma gandeam asemenea la profesorul meu din clasa a II-a. Ce bun era și ce micuț! Parea ca este un școlar de-ai noștri! El, mereu radea cu noi. Ce rau îmi pare ca nu-l mai vad aici cu parul lui cel roșu și zbarlit! Profesorul de acum e înalt și n-are barba, parul îi e carunt și lung, are o dunga adanca pe frunte. Glasul îi este gros, se uita ținta la noi ca și cum ar vrea sa ne ghiceasca gandurile. Nu rade niciodata! Eu îmi ziceam în mine: „Asta e abia ziua dintai, mai sunt înca noua luni! Ce de munca! Cate examene la sfarșitul lunilor! Ce de ostenea-la!” Îmi paru bine ca gasii pe mama la ușa școlii, caci sim-țeam nevoia de a ma arunca în brațele ei. Ea mi-a zis:
— N-ai grija, Enrico, o sa învațam împreuna. Ma întorsei acasa cu inima buna. Dar tot nu mai am pe bunul meu pro-fesor, care ne zambea așa de bland și vesel. Școala nu mi se mai pare așa de frumoasa ca mai înainte!

The post Intaia zi de scoala first appeared on ePovești.

Baiatul care a trimis timbrul poștal calabrezului, îmi place mai mult decat toți. Îl cheama Garrone, e cel mai mare din clasa, e aproape de 14 ani. Are capul mare, e spatos și bun la suflet; aceasta se cunoaște cand rade. S-ar zice ca el cugeta ca un om mare! Acum cunosc mulți din camarazii mei. Îmi mai place înca unul, Coretti; poarta o flanela cafenie și o caciula de blana de pisica; e totdeauna vesel! Tatal sau, negustor de lemne, a fost soldat în razboiul din 1860, în regimentul principelui Umberto.

Se zice ca are trei decorații. Mai avem în clasa și un baiat cocoșat, micul Nelli, slab, plapand și galben la chip; este un altul foarte bine îmbracat, care-și curața mereu fulgii de pe haina, îl cheama Votini. În banca din fața mea sta un baiat poreclit „Zidarașul” (Muratorino), pentru ca tatal sau este zidar; are un obraz rotund ca un mar și nasul mic ca un ghemuleț. E foarte mucalit, știe sa imite botul de iepure și toți îl rugam mereu sa ne faca acea strambatura ca sa radem. El poarta o zdreanța de palarie ghemuita, pe care o baga în buzunar ca pe o batista. Langa dansul, în banca, sta Garoffi, un fel de prajina lunga și uscata, cu nasul ca ciocul de cucuvea și cu ochii mici; acesta face negoț cu penițe, cadre și cutii de chibrituri; el își scrie lecțiile pe unghii, ca sa le citeasca pe furiș. Mai este și un domnișor, Carol Nobis, foarte mandru; el sta între doi baieți ce-mi sunt foarte dragi. Unul este fiul unui lacatuș, îmbracat cu o haina lunga de atarna pana la genunchi (e o haina de-a tatalui sau); bietul baiat e galben ca ceara, încat crezi ca e bolnav, nu rade niciodata și e foarte sfios. Celalalt e cu parul roșu, și cu o mana uscata, pe care o ține legata de gat. Tatal sau a plecat în America și mama sa s-a facut, de nevoie, precupeața de zarzavaturi.
Vecinul meu din stanga e un tip ciudat — Stardi — mic și îndesat, mai ca n-are gat, posac de nu-i scoți o vorba din gura. Pare ca pricepe foarte cu greu, caci asculta cu multa bagare de seama pe profesor; nici nu clipește, sta cu fruntea încrețita, cu dinții stranși, și daca unul din vecinii sai îl în-treaba ceva în timpul cand explica profesorul, întaia și a doua oara nu raspunde, dar a treia oara da cu piciorul.
Langa dansul sta un obraznic rautacios, numit Franti; a fost dat afara de la o alt școala. Mai sunt si doi frați îmbracați la fel, care seamana unul cu altul ca doua picaturi de apa; amandoi poarta palarii calabreze cu cate o pana de fazan.
Dar cel mai dragalaș dintre toți, acela care are mai multa iscusința, care și în anul acesta va fi desigur cel dintai din clasa, este Derossi. Profesorul i-a și înțeles destoinicia; pe dansul îl întreaba mereu. Mie însa mi-e foarte drag Precossi, baiatul lacatușului, acela cu haina lunga și bolnavi-cios. Se zice ca tatal sau îl bate mereu; parca îmi vine și mie a crede, ca prea e sfios; de cate ori cere vreo deslușire sau lovește din nebagare de seama pe vreun baiat, zice îndata; „Iarta-ma!” Dar tot Garrone e cel mai cuminte si mai bun.

The post Camarazii mei first appeared on ePovești.

La ora douasprezece ne aflam cu toți pentru cea din urma oara la școala, ca sa aflam rezultatul examenelor și sa ne luam certificatele de promovare.
Strada era plina de parinți, care cotropisera pana și sala cea mare. Mulți intrasera chiar prin clase, îngramadindu-se pana aproape de catedra profesorului. În clasa noastra umplusera tot locul dintre perete și banci.
Venisera, tatal lui Garrone, mama lui Derossi, lacatușul Precossi, Coretti, doamna Nelli, precupeața, tatal Zidarașului, tatal lui Stardi și mulți alții pe care nu-i mai vazusem. Se auzea de pretutindeni un murmur de glasuri, o zbarnaiala de parca eram la targ. Intra profesorul și se facu o mare tacere.
El ținea în mana catalogul și începu îndata sa strige.

— Abatucci, promovat. Archini, promovat, Zidarașul, promovat. Crossi, promovat!
Dupa aceea citi tare: Derossi, promovat cu premiul I.
Toți parinții care erau de fața și-l cunoșteau îi zisera:
— Bravo, bravo, Derossi! Și el își scutura carlionții lui balai și, cu zambetul sau natural și frumos, se uita la mama sa, care îi facu un semn de mulțumire cu mana.
— Garoffi, Garrone, Calabrezul: promovați. Pe urma trei sau patru care urmara, ramasesera repetenți. Unul începu sa planga, pentru ca tatal sau îl amenința de la ușa cu degetul.
Domnul Perbani încerca sa-l îmbuneze, zicandu-i: Nu, domnule, nu e totdeauna vina lor, adesea e și norocul. Și tocmai acesta e cazul lui. Apoi începu iar sa strige: Nelli, promovat.
Maica-sa îi trimise o sarutare cu mana.
— Stardi, promovat!
Ca de obicei, el nu arata nici o bucurie, nu-și dezlipi pumnii de la tample.
Cel din urma promovat fu Votini. El venise foarte dichisit.
Profesorul se sili și zise:
— Baieți! Astazi ne aflam cu toții adunați pentru cea din urma oara. Am trait un an împreuna și ne desparțim prietenește: Nu este așa? Îmi pare foarte rau, ca ma despart de voi!
Aici se opri, apoi adauga:
— Daca am fost vreodata cam nerabdator, daca am fost, fara voia mea, nedrept, sau prea aspru, iertați-ma!
— Nu, nu! strigara parinții și o mulțime de elevi, n-ai fost niciodata nedrept!

— Iertați-ma! începu iarași, profesorul, și iubiți-ma! La anul n-o sa mai fiți cu mine, dar eu tot o sa va vad, caci ați ramas întipariți în mintea și în inima mea. La revedere, baieți!
Apoi veni printre noi și toți îl apucaram de mana, de haine; cei mai mici se suiau pe banci, mulți îl sarutara:
— La revedere, domnule Perboni! Va mulțumim! Ramas bun! Sa nu ne uitați!
A ieșit din clasa emoționat. Plecaram și noi, gramadindu-ne la ușa. Tot atunci ieșeau și baieții din celelalte clase. Ce învalmașeala! Ce zgomot! Toți își luau ramas bun de la pro-fesori și de la profesoare și se salutau.
Profesoara cu pana albastra era înconjurata de micii ei elevi; patru sau cinci îi sarira în spinare și vreo douazeci o trageau în toate parțile; nici nu mai putea sa rasufle, biata fata! Profesoarei, poreclita „maicuța calugarița” îi smulsera palaria și-i prinsera la încheieturile rochiei vreo zece bu-chețele de flori.
Mulți sarbatoreau pe Robetti, care-și lepadase carjele pentru prima data. Auzeai din toate parțile:
— La anul, baieți! Sa ne vedem la anul, în octombrie!
Toți ne luaram ramas bun, unul de la altul, uitand în acel moment orice suparare. Chiar Votini, care pizmuise așa de mult pe Derossi, îl lua de gat și-l saruta.
Eu sarutai pe Zidarașul, tocmai cand draguțul baiat îmi facea cel din urma bot de iepure. Îmi luai ramas bun de la Precossi, de la Garoffi. Acesta-mi spuse ca eu caștigasem la loteria din urma și-mi dadu un bloc din acelea care țin foile de hartie pe pupitru; era de porțelan, dar spart la un colț.
Îmi luai ramas bun de la toți. Bietul Nelli se lipsea de Garrone, nu putea sa se desparta de el. Nu-i venea numai lui greu sa se desparta de bunul Garrone, ci și noua tuturor. Care de care se întrecea sa-i stranga mana și sa-l sarbatoreasca.
Tatal sau se mira de dragostea ce-i aratau camarazii lui și zambea cu mulțumire. Garrone fu cel din urma de la care mi-am luat ramas bun; îl sarutai în strada, și-mi ascunsei capul la pieptul sau, ca sa nu vada ca plang. El ma saruta pe frunte, apoi am alergat îndata la tata și la mama.
Tata ma întreba:
— Ți-ai luat ziua buna de la toți camarazii tai?
— Da, tata! raspunsei.
— Daca ai suparat pe vreunul, du-te și cere-i iertare!
— N-am suparat pe nimeni, tata draga!
— Așadar, ramas bun! zise tata, cu glasul tremurand, aruncand spre școala cea din urma privire.
Mama zise și ea:
— Ramas bun!
Eu nu putui sa mai zic nimic.

The post Adio first appeared on ePovești.

Ieri, catre seara, pe cand profesorul ne spunea cum îi mai este bietului Robetti, care va fi silit sa umble în carje. intra și directorul ținand de mana un școlar înscris chiar acum. Baiatul era foarte oacheș la chip, cu parul negru, cu ochii mari și vii, cu sprancenele dese și îmbinate. Purta haine închise și era încins cu o curea neagra. Directorul îi spuse ceva profesorului la ureche și pleca, lasand pe baiat langa dansul. Baiatul se uita la noi cu ochii sai cei mari și pa-rea cam sfios. Profesorul îl lua de mana și ne zise:

— Bucurați-va ca intra în școala un mic italian, nascut la Reggio di Calabria, oraș ce se afla la cinci sute de mile departe de aici.
Trebuie sa primiți cu drag pe un frate al vostru, care vine așa de departe. El e nascut pe un pamant glorios, care a dat Italiei oameni vestiți și îi da necontenit muncitori vrednici și soldați viteji; într-unul din cele mai frumoase ținuturi ale patriei noastre, unde se afla paduri întinse și munți înalți, locuiți de un popor deștept și inimos. Iubiți-l, așa ca sa nu simta ca e departe de locul sau de naștere. Dovedi-ți ca un baiat italian în orice școala italiana ar pune piciorul, gasește acolo numai frați!
Dupa aceste cuvinte, ne arata pe harta Italiei locul unde se afla Reggio di Calabria, apoi striga pe Derossi, acela care ia totdeauna premiul I. Derossi se ridica.
— Vino încoace! îi zice profesorul. Derossi ieși din banca și se duse la catedra, în fața calabrezului. Tu, care ești cel dintai în clasa, îi spuse profesorul, da în numele clasei în-tregi, noului camarad sarutarea de bunavenire, îmbrațișarea copiilor din Piemont, copilului din Calabria. Derossi saruta pe calabrez, zicandu-i cu glasul sau cel limpede:
— Bine-ai venit! Calabrezul saruta și el din toata inima pe Derossi. Toți baieții batura din palme. Tacere! striga profe-sorul, nu se aplauda în școala! Totuși se vedea ca e mulțu-mit. Calabrezul era și el voios. Profesorul îi arata un loc și-l duse la banca. Apoi adauga: Țineți bine minte, ceea ce va spun. Pentru ca un baiat calabrez sa fie la Turin ca la el aca-sa și un baiat turinez, așișderea în Calabria, țara noastra s-a luptat cincizeci de ani și treizeci de mii de italieni au pierit în aceste lupte! Iubiți-va unii pe alții și va respectați! Acela care ar necaji pe acest camarad pentru ca nu s-a nascut în provin-cia noastra, n-ar fi vrednic sa ridice ochii de la pamant, cand trece un steag tricolor.
Îndata ce calabrezul se așeza la locul sau, vecinii îi daruira penița, cadre și un alt școlar din banca din urma îi trimise un timbru poștal din Suedia.

The post Baiatul calabrez first appeared on ePovești.

Azi dimineața am sfarșit examenul oral. La ora opt și un sfert începura sa ne cheme patru cate patru în sala cea mare.
Directorul și patru profesori, între care și domnul pro-fesor Perboni, stateau în jurul unei mese învelite cu postav verde. Am fost chemat și eu printre cei patru dintai. Drept sa spun, bun e profesorul nostru! Azi dimineața am vazut mai bine decat oricand, ce mult ține la noi! Nu ne pierdea nici o clipa din ochi. Cand vedea ca ne încurcam în raspun-suri, schimba fețe, fețe, și daca raspundeam bine, se înve-selea, ne facea o mulțime de semne cu mainile, cu capul, parea ca ar fi vrut sa ne spuna: E bine! Nu, nu e bine! Baga de seama! Mai rar! Fii cu inima!
Daca ar fi putut, ar fi fost în stare sa ne sufle tot Chiar daca parinții noștri ar fi fost în locul lui, nu ne-ar fi putut ajuta mai mult. Îmi venea sa-i strig în gura mare:
— Mulțumesc!
Cand profesorii îmi spusera:
— Bine, baiete! Poți sa te duci! Ochii lui scanteiara de bucurie.
M-am înapoiat în clasa, ca sa-l aștept pe tata. Baieții erau înca mai toți acolo. Ma așezai langa Garrone și ma întristai la gandul ca stateam pentru cea din urma oara langa el. Nu-i spusesem înca nimic despre plecarea noastra din Turin. El statea plecat pe banca, împodobind cu desene mar-ginile unui portret al tatalui sau, om înalt și voinic, îmbracat în haine de mașinist, cu chipul tot așa de bun și de serios ca al fiului sau. Camașa lui Garrone se desfacuse puțin la piept și zarii cruciulița de aur ce i-o daduse mama lui Nelli, cand aflase c-a ocrotit pe fiul ei.

N-avem ce face, trebuia sa-i spun; de aceea, prinzand inima, i-am zis:
— Știi, Garrone, ca tata pleaca detot din Turin?
— Pleci și tu cu el? ma întreba Garrone.
— Desigur! îi raspunsei.
— Așadar, nu o sa mai fim împreuna în clasa a IV-a!
— Nu! îi zisei, încercand sa-mi ascund parerea de rau.
Garrone tacu catva timp și își continua desenul: apoi îmi zise fara sa-și ridice ochii:
— O sa-ți aduci tu aminte de camarazii tai din clasa a treia?
— Da, fara îndoiala! îi raspunsei, de toți și mai cu seama de tine… Cine ar putea sa te uite?
El se uita lung la mine, cu o privire serioasa, una din acele priviri care spune o mulțime de lucruri, și nu zise nimic, dar îmi întinse mana stanga, prefacandu-se ca vrea sa-și urmeze desenul cu cealalta. Eu stransei din toate puterile mana aceea zdravana și prietenoasa.
În momentul acela intra în clasa profesorul nostru, vesel și aprins la fața. El ne spuse repede:
— Bravo, baieți! Bine ați ieșit! De vor raspunde tot așa și cei care au mai ramas, va fi minunat! Fiți cu inima, copii: eu sunt foarte mulțumit!

Și ca sa ne arate mulțumirea sa și mai cu seama sa ne înveseleasca și pe noi, se prefacu imediat ca aluneca și ca se sprijina de zid, ca sa nu cada.
Sa glumeasca el așa! Domnul Perboni, pe care nu-l vazusem nicioda-ta, nici macar zambind.
Gluma aceasta, copilareasca, ni se paru așa de ciudata.
Clipa aceea de veselie era pentru el unica rasplata dupa noua luni de munca, de rabdare și de neodihna!
Pentru aceasta muncise el atata timp și venise de atatea ori sa ne faca lecția, chiar fiind bolnav, bunul nostru pro-fesor? Iata tot ce cerea de la noi, bietul profesor, în schimbul atator trude și griji! Mi se pare ca multa vreme o sa-mi aduc aminte de dansul, cum a glumit, și cand voi fi mare, daca va mai trai și-l voi întalni, îi voi spune ca gluma lui m-a atins la inima, și voi saruta cu respect capul sau alb.

The post Cel din urma examen first appeared on ePovești.

Anul a început cu o nenorocire. Azi dimineața, pe cand mergeam la școala, spuneam tatalui meu, ce ne zisese pro-fesorul, cand deodata vazuram o mulțime de lume grama-dita la poarta școlii. Tata zise îndata:
— Nu cumva sa se fi întamplat vreo nenorocire! Rau ar începe anul!
Abia am putut sa intram! Sala era plina de parinți și de copii, pe care profesorii nu izbuteau sa-i bage prin clase. Toți stateau cu fața întoarsa catre cancelaria directorului și din toate parțile se auzea zicandu-se: „Bietul baiat! Saracul Robetti!” Chipul gardistului și capul pleșuv al directorului se zareau pe dea-supra capetelor, în fundul cancelariei. Puțin dupa aceea intra un domn cu palaria înalta; se auzi șoptindu-se: „E doctorul!”
Tata întreba pe un profesor ce s-a întamplat.
— O roata a trecut peste piciorul unui baiat, raspunse acesta; și l-a frant! adauga un altul.
Un baiat din clasa a II-a, pe cand venea la școala prin ulița Dora- Gros-sa, vazu ca un baiețel din clasa 1 inferioara, scapat din mana mamei sale, cazuse în mijlocul strazii, tocmai cand era sa treaca un omnibuz. Baiatul alerga cu îndrazneala, apuca copilul, îl dete la o parte dar nu avu timp sa-și traga pi-ciorul destul de repede și roata omnibuzului îl calca. E baia-tul unui capitan de artilerie.

Pe cand ni se povesteau acestea, ne pomeniram cu o doamna, ca intra ca o nebuna în sala îmbrancind lumea: era mama lui Robetti. O alta doamna îi ieși înainte și se arunca în brațele ei plangand: era mama copilului scapat. Aman-doua se repezira în odaie și se auzi îndata un țipat sfașietor: „Pietro”, dragul mamei. În timpul acesta se opri o trasura la poarta și directorul ieși pe pragul ușii ținand în brațe pe baiatul ranit, care-și rezema capul pe umarul lui; era galben la fața și cu ochii închiși. Se facu o mare tacere, numai plansul bietei mame se mai auzea. Directorul, schimbat la fața, se opri puțintel, ridica pe baiat în sus cu amandoua mai-nile, ca sa-l arate mulțimii gramadite. Atunci, profesori, pro-fesoare, parinți, baieți: toți șoptira într-un glas:
— Sa traiești, Robetti, draga! El deschise ochii și întreba:
— Ce mi s-a facut ghiozdanul? Mama copilului scapat de primejdie i-l arata plangand și-i zise:
— Nu te teme, îl duc eu dragul meu îngeraș! Totodata sprijinea pe mama ranitului, care nu mai contenea din plans. Ieșira, așezara binișor baiatul în trasura și pornira; iar noi, cu toții, intraram prin clase în tacere.

The post O nenorocire first appeared on ePovești.

Iata-ne la examen! În strazile de primprejurul școlii nici nu se mai aude vorbindu-se de altceva. Parinți, copii, gu-vernante: toți vorbesc despre note, teme, medii, promovari și repetiții. Ți se face mila, cand vezi parinții îngrijorați, aducand pe copiii lor de mana și auzindu-i cum le dau cele din urma povețe. Mamele îi aduc pana la banca și se uita sa vada daca au cerneala; le încearca penițele și, plecand, se mai întorc spre ei de la pragul ușii, ca sa le mai strige:
— Fii cu inima, cu bagare de seama, nu te zapaci! Ne daduse ca profesor supraveghetor pe domnul Coatti, acela cu barba neagra, care vorbește copiilor cu un glas înfiorator și nu pedepsește niciodata. Unii din baieți erau galbeni ca ceara.
Cand profesorul dezlipi plicul trimis de la primarie, în care se afla problema, nu se mai auzi nici o suflare. Domnul Coatti ne dicta problema tare, uitandu-se cand la unul, cand la altul cu o privire amenințatoare. Cu toate acestea se vedea bine ca, daca ar fi putut sa ne dicteze în același timp și dezlegarea ei, ca sa trecem toți clasa, ar fi facut-o din tot sufletul.

Începuram lucrarea și, dupa o ora de munca, mulți din baieți începura sa se tulbure, fiindca problema era lunga și grea. Unul începu sa planga. Crossi își dadea cu pumnul în cap. O mare parte din ei nu sunt vinovați daca nu știu; bieții baieți n-au vreme sa învețe și parinții nu se îngrijesc de ei. Din fericire, Providența întrupata în bunul nostru Derossi nu era departe. El facea în toate chipurile, ca sa le vina în ajutor. Le trecea cu mare îndemanare cate o cifra, sau le sufla operația fara a atrage bagarea de seama a nimanui. El îngrijea de toți, ca și cum ar fi fost profesorul nostru. Garrone, fiind tare la aritmetica, ajuta și el pe cat putea. Ajuta, chiar devenise foarte amabil. Stardi statu mai mult de un ceas nemișcat, cu ochii pe problema, cu fruntea în maini, apoi o dezlega în cinci minute.
Profesorul se plimba printre banci, strigand:
— Tacere, fiți liniștiți! Și cand vedea pe vreunul tulburat, îl însuflețea cu privirea.
Pe la unsprezece, uitandu-ma printre zabrele, vazui mulți parinți care se plimbau cu nerabdare. Recunoscui pe tatal lui Precossi, așa cum ieșise de la lucru, cu obrazul înnegrit de carbuni și de fum. Era și mama lui Crossi, precupeața, mama lui Nelli, îmbracata în negru; biata femeie nu putea sa stea locului de neliniștita ce era. Puțin înainte de douas-prezece, sosi tata și își ridica ochii la fereastra unde știa ca stau eu. Scumpul meu tata! La douasprezece punct sfar-șiram toți. Cand am ieșit, ce îmbulzeala! Parinții alergau la copii întrebandu-i, luandu-le caietele și rasfoindu-le.
— Cate operații vi s-au dat? Ce total v-a ieșit? Scaderea cum ți-a ieșit? Dar virgula zecimalelor?
Profesorii erau chemați în dreapta și în stanga; nu mai știau cui sa raspunda mai întai. Tata îmi lua din mana copia mazgalita, se uita la ea și-mi spuse ca e bine.
Langa noi statea lacatușul, se uita și el la lucrarea fiului sau, dar era cam încurcat, bietul om, caci nu prea se pricepea.
— Te rog, domnule, zise el tatii, te rog, spune-mi totalul.
Tata îi spuse cifra. El se uita la caietul fiului sau; cifra era exacta.
— Bravo baiete! striga el, foarte mulțumit.
Privirile tatii și ale lacatușului se întalnira și își zambira unul altuia, ca doi buni prieteni.
Tata îi întinse mana, el i-o stranse și se desparțira zicand:
— Acum sa vedem la oral!
Abia facusem cațiva pași și auziram pe cineva cantand voios; ne întoarseram, canta lacatușul.

The post Examenul first appeared on ePovești.