Un lup scornind c-a fost prădat de hoţi,
S-a dus la tribunal ca o săgeată,
Şi-nlăturând, pe rând, vecinii toţi,
A-nvinuit o vulpe deocheată.
Iar judele, un maimuţoi,
I-a ascultat pe amândoi.
Dar ce proces! Mai mult un tărăboi!
– Înalta curte, bine luminată,
Ştiindu-vă tâlhari pe amândoi,
Vă pune cheltuieli de judecată,
Ca să vă-nveţe minte altădată.
Tu, lupule, te plângi din şiretlic,
Când nimenea nu ţi-a furat nimic.
Tu, vulpe, dă îndărăt ce ţi se cere,
De vrei să nu mai ai vro neplăcere!
Spunea judecătorul:
„Chiar când nu sunt dovediţi,
Tâlharii se cuvine să fie osândiţi!”