În mohorâta dimineaţă
Mijesc luminile ca-n fum,
Şi parcă dincolo de drum
S-a isprăvit cu orice viaţă,
Că nu mai poţi zări, de ceaţă,
O streaşină, un pom, un fum…
Şovăitor vă-ntindeţi pasul
Sub greul jilavului nor,
Vă doare-al inimii fior,
Vă-neacă lacrimile glasul,
Şi mut rămâne „bun rămasul”
Pe buzele ce parcă mor…
Doar mâinile înfrigurate
Se caută, se-ating, se strâng…
Şi iată că pe drum se sting
Luminile, odată toate,
Iar inimile vi se strâng,
De-aceeaşi presimţire… poate.
…Şi mâinile înfrigurate
Se-nlănţuie de parcă plâng…