​Într-o bună zi, un cerșetor bătrân a găsit pe drum un băț tare frumos, care la unul din capete aducea întocmai cu un cap de taur. De cum l-a văzut, și-a spus bucuros: „Ia să iau eu bățul acesta, să mă apăr cu el de câini!”
Cerșetorul cel bătrân era tare leneș și dormea toată ziulica în peștera în care se adăpostea. Odată însă, când dormea ziua în amiaza-mare, după cum îi era obiceiul, se pomeni că-l pocnește cineva peste spinare: „Poc! Poc! Poc!”
Sări speriat în picioare, strigând:
— Aoleoo! Cine mă bate?!
Se uită în toate părțile, dar nevăzând pe nimeni, își spuse: „De bună seamă că am visat”. Se culcă la loc și, din nou, cineva îl pocni peste spinare: „Poc! Poc! Poc!”
Se uită iarăși, speriat, în toate părțile, și-și dădu seama că cel care-l bătea era bățul cu cap de taur.
— Ce te-a apucat, bățule? se răsti la el bătrânul cerșetor.
— Uită-te la tine cât ești de leneș, îi răspunse supărat bățul cu cap de taur. De-atâta leneveală ai ajuns cerșetor. Du-te să muncești pământul cu sapa!

— Da!… Da!… dar nu am sapă, se bâlbâi cerșetorul cel leneș.
Nici nu rosti el bine cuvintele acestea, căci bățul cu cap de taur suflă asupra unui pomișor, și acesta se transformă într-o sapă.
Neavând încotro, cerșetorul a ieșit din peșteră și a început să sape un ogor nedesțelenit. Deodată, a scos din pământ o bucată de aur. Cum a văzut-o, bătrânul a început să sară în sus de bucurie. Atunci i-a apărut în față bățul cu cap de taur, care i-a vorbit astfel:
— În pământul acesta se află mult aur.
Apoi, bățul atinse bucata de aur, care dispăru deîndată.
De atunci, bătrânul cel leneș hotărî să sape fără oprire pământul, din zori și până seara târziu, tot căutând aur. Și astfel, a săpat un ogor întreg, dar aur tot nu a găsit. După ce bătrânul a terminat de săpat ogorul, bățul cu cap de taur a adus un sac cu boabe de grâu și l-a pus pe bătrân să le semene în ogorul pe care-l săpase.
Grâul a încolțit, a crescut mare și frumos și s-a copt, căpătând o culoare galbenă, întocmai ca aurul. Era în toiul verii și venise timpul strângerii recoltei, când, pe neașteptate, apăru din nou bățul cu cap de taur, care-l întrebă pe bătrân:
— Ei, uncheașule, ai găsit aur?
— Am găsit! îi răspunse bătrânul, dând bucuros din cap.
Și astfel, bătrânul care găsise bățul cu cap de taur și-a dat seama că numai munca aduce belșug omului și a devenit un țăran harnic, iar toată lumea a uitat că fusese cândva un cerșetor leneș.

The post Bățul cu cap de taur first appeared on ePovești.

În timpul domniei împăratului Renzong din dinastia Song, în sătucul supranumit Eterna armonie, trăia un bătrân grădinar pe nume Qiu Xian, văduv și fără copii, care avea o căsuță și un petec de pământ. Iubea nespus florile. Când făcea rost de o plantă rară, era mai bucuros decât ar fi avut cel mai prețios giuvaer. Când pleca de acasă pentru niscaiva treburi urgente și în drumul său trecea pe lângă vreo grădină, cerea voie să intre să o privească mai îndeaproape. Dacă vedea doar plante obișnuite sau pe care le avea și el, părăsea grădina fără nicio umbră de supărare, dar dacă era vorba de vreo specie rar întâlnită, pe care nu o avea, sau de flori care la el în grădină se ofiliseră, rămânea țintuit locului vreme îndelungată și uita de toate. Când se găseau de vânzare flori minunate și n-avea bani, își lăsa zălog hainele cele mai bune și le cumpăra oricât ar fi costat. Cu timpul, în jurul locuinței sale apăru o adevărată grădină.
Aceasta era înconjurată de un gard din bambuși, pe care se cățărau trandafiri, ruguri de mure, plante ornamentale și exotice. La picioarele gardului viu se îngrămădeau nalba roșie, iasomia, busuiocul și macul roșu. Urmau la rând crinii, azaleele, orhideele, crizantemele, cameliile, narcisele, magnoliile și multe alte. Când toate acestea erau în floare, gardul părea un imens și splendid paravan. De la poarta de miazăzi a grădinii se deschidea spre interior o alee de bambuși și chiparoși. Aleea te conducea la o căsuță cu mai multe încăperi înalte și cu ferestre mari. Florile înveseleau grădina și casa în toate anotimpurile, iar parfumul lor desfăta.
Prunișorul de iarnă se dovedea neîntrecut, orhideea emana un miros îmbătător, camelia era plină de grație, caisul, zâmbitor și mândru, iar crizantema înfrunta curajoasă bruma. Narcisa avea albeața zăpezii, bujorul strălucea de frumusețe, magnolia se înălța zveltă la marginea terasei, iar lotusul se legăna încetișor pe oglinda lacului. Farmecul rodiei era de neînchipuit, frumusețea bujorului alb, fără seamăn. Dafinul își trimitea parfumul până în înaltul cerului, nufărul își întindea florile pe luciul lacului singuratic. Părul era și mai auriu sub razele lunii, piersicul surâdea soarelui din zori. Azaleele și trandafirii înfloriți păreau întinse brocarturi împodobite pe margini cu mușcate și petunii. Erau mii și mii de flori și parfumuri dintre cele mai diferite.
Căsuța bătrânului era străjuită de un lac. Pe malul apei Qiu Xian amenajase taluzuri, pe care plantase sălcii și piersici. Lotusul înflorit părea un întins curcubeu coborât pe oglinda lacului. Bărci de toate mărimile și culorile alunecau alene pe luciul apei, purtate de adierea ușoară a brizei. La umbra sălciilor, cu lotcile trase la mal, pescarii își aruncau undițele și rămâneau tăcuți în așteptarea peștilor. Păsări de tot felul își găsiseră aici un adevărat paradis.
Qiu Xian se trezea încă din zori. Mătura frunzele căzute și uda grădina de două oră pe zi, dimineața și seara. Dacă-i înflorea o floare, era în culmea fericirii și toasta de trei ori „în sănătatea ei”. Cânta și fluiera de bucurie, iar atunci-când obosea de atâta petrecere, se culca printre straturile de flori, punându-și sub cap o piatră în chip de pernă.

Pe timp de arșiță stropea la vreme grădina. Când era furtună își lua la repezeală o haină și o pălărie de paie și se plimba printre flori pentru a le proteja pe cele mai slabe. Dacă era nevoie, stătea în grădină și câte o noapte întreagă. Plângea când vedea că o floare era pe cale să se ofilească. Fiindu-i nespus de greu să se despartă de florile căzute, le strângea și le punea într-un coșuleț de nuiele și le ținea până se uscau de tot. Apoi, când coșulețul se umplea, își lua adio de la ele și, copleșit de o mare tristețe, le îngropa la malul lacului. Numea asta „ceremonia de înmormântare a florilor”. Iar dacă unele flori căzute erau murdare de noroi, le spăla de mai multe ori și le împrăștia apoi pe lac. Acesta era „ritualul de spălare a florilor”. Nimic nu-i displăcea mai mult în viață decât tăierea ramurilor la pomi și culegerea florilor. Gândea așa: „În tot cursul anului, florile nu înfloresc decât o singură dată în cele patru anotimpuri și numai timp de câteva zile. Ceea ce înseamnă că florile duc o viață neînsemnată vreme de trei anotimpuri, pentru ca să se poată bucura apoi de câteva zile de glorie, zile în care se lasă mângâiate de vânt și surâd oamenilor. Neîndoielnic că, dacă ar putea vorbi, florile ne-ar ruga să le lăsăm la locul lor, ar plânge și ar suspina. Cu atât mai mult cu cât ele îndură multe în scurta lor viață. Fluturii și albinele, păsările și insectele de tot felul le dau destul de furcă. Soarele arzător le ofilește, vântul puternic le rupe frunzele, ploaia le biciuie fără milă. Dacă nici noi nu le apărăm, atunci cine să le apere?
După ce sămânța încolțește, plantele se dezvoltă ușor, apoi tulpinile se înalță, înmuguresc, se formează ramurile… Ce frumoase sunt apoi când înfloresc! La ce bun să culegi florile când se știe prea bine că vine o vreme când ele părăsesc singure ramurile și nimeni și nimic nu le mai poate salva? Sunt și ele la fel ca omul: când moare nu mai poate fi în niciun chip readus la viață.
Se culeg uneori flori și din ele se fac buchete sau coșuri pentru câte o sindrofie, alteori femeile le folosesc pentru a-și înfrumuseța toaleta lor de-o zi. Hai să stăm și să ne gândim; când rupem o ramură, aceasta dispare pentru totdeauna din copacul de unde am luat-o. Nu-i mai bine să o lăsăm la locul ei, pentru a o putea admira an de an? Pentru muguri e și mai rău; ei nu mai înfloresc, se ofilesc o dată cu ramura tăiată. Mai există și oameni care nu iubesc cu adevărat florile. Atrași doar de frumusețea lor, ei le culeg după bunul plac sau le aruncă atunci când se satură de ele.”
Qiu Xian nu distrusese niciodată vreun mugure și nu rupsese vreo ramură. Când era îndrăgostit de vreo floare, stătea să o admire ore întregi. Dacă vedea pe cineva că încearcă să o rupă, se străduia să-l convingă că e un mare păcat. Dacă acesta refuza să-l asculte, îi făcea o plecăciune și îl ruga să aibă milă.
Adesea însă, poate din respect față de bătrân, oamenii se abțineau să rupă florile în fața sa.
Pentru a-și ocroti grădina, bătrânul nu prea era dispus să primească oaspeți. Dacă rudele, vecinii sau prietenii voiau să-i viziteze grădina, începea prin a le spune tot ceea ce era interzis și abia după aceea îi lăsa să intre. Nu le dădea voie să se apropie prea mult de brazde. Când vreunul rupea vreo floare, se înroșea de furie și-l dădea afară din grădină, hotărât să nu-l mai primească niciodată. Devenise vestit pentru acest obicei al său. La el în grădină nu mai îndrăznea nimeni să rupă nici măcar o frunză.

Boschetele și tufișurile erau adevărate sălașuri pentru păsări. Le atrăgeau mai ales florile și fructele. Nu era o mare pierdere pentru Qiu Xian să fie lipsit de fructe, dar se necăjea tare rău când păsările ciuguleau bobocii gata să înflorească. Din acest motiv, bătrânul căpătă obiceiul de a pune orez și mei alături de flori, invitând astfel păsările să nu se mai atingă de flori. După ce mâncau pe săturate, zburătoarele ciripeau și se roteau cuminți, fără a mai strica vreo floare sau vreun boboc. Și an de an bătrânul culegea tot mai multe fructe mari și gustoase.
Pe unele le dăruia vecinilor, pe altele le vindea pentru a face rost de bani.
Vreme de cincizeci de ani florile i-au oferit numai plăcere. Ducea o viață cumpătată, simțindu-se minunat în mijlocul miilor de flori. Întreg satul îl respecta, numindu-l „bunicul Qui” sau „bătrânul grădinar”.
​ Într-un orășel din apropiere trăia pe atunci un tânăr pus pe fapte rele și negru la suflet, care se numea Zhang Wei. Venind dintr-o familie de nobili, se credea puternic și se purta urât cu oamenii cumsecade. Oricine nu i se supunea era vai de el. Urmat tot timpul de o ceată de bătăuși și scandalagii, într-o zi i se înfundă și dădu peste unul mai puternic decât el, care-i trase o chelfăneală zdravănă. Făcut de rușine, se retrase împreună cu oamenii săi la conacul pe care-l avea în sătucul supranumit Eterna armonie, nu departe de căsuța lui Qiu Xian.
Într-una din zile, plimbându-se beat prin sat, se apropie de grădina bătrânului și zărind arborii luxurianți, exclamă:
— O, ce splendoare! A cui este grădina?
— A unui bătrân poreclit „nebunul florilor”, se grăbi să-l pună în temă un slujitor, ca să-i fie pe plac.
— Da? Am auzit vorbindu-se că e un bun grădinar, că știe cum se cultivă florile. Deci aici locuiește? Păi, hai să intrăm un pic, hotărî Zhang.
— Bătrânul ăsta este cam ciudat, săriră cu gura însoțitorii. Nu dă voie nimănui să intre în grădină.
— Poate că altora, zise Zhang Wei, mie însă nu poate să-mi interzică să intru. Hai, bateți-i în poartă.
Era perioada bujorilor. Qiu Xian, care-și terminase treaba în dimineața aceea, stătea lungit sub un copac să se mai odihnească. Auzi bătăile puternice în poartă. Se ridică și merse să vadă cine a venit. Îl izbi imediat un miros puternic de băutură. Se trezi în față cu vreo cinci, șase găligani. Înțelese imediat care le era intenția. Le bară trecerea și-i întrebă încruntat:
— Ce vă aduce pe aici, tinerilor?
Zhang Wei sări primul:
— Ei, bătrâne, ce, nu mă mai cunoști? Sunt fiul nobilului Zhang, stăpânul conacului de aici din vecinătate. Ai multe flori rare și am venit să le văd.
— Tinere, n-am nimic interesant în grădină, doar câțiva piersici, pruni… Florile nici n-au înflorit încă.
Zhang Wei, cu ochii ieșiți din orbite, urlă la bătrân:
— Afurisit moșneag! Ce mare scofală dacă intră cineva să-ți vadă florile! Crezi că am venit să le mănânc?
— Tinere, nu-i nimic de văzut în grădina mea.
Mâniat la culme, Zhang Wei îl împinse puternic pe Qiu Xian, care-și pierdu echilibrul și căzu. Namilele năvăliră în grădină. Înspăimântat, bătrânul se ridică și-i urmă temător. Dintre toate florile din grădină doar bujorii erau în plină floare. Nu era însă vorba de specii obișnuite, ci de cinci varietăți dintre cele mai rare: „pagoda galbenă”, „fluturele de jad”, „ochiul dragonului”, „leul negru” și „leul cu cap roșu”. Bujorul este socotit regele florilor, iar bujorii aceștia erau cei mai frumoși.
Plantați în fața căsuței, bujorii lui Qiu Xian erau înconjurați de mici stânci artificiale. Înalți de doi și chiar trei metri, ei aveau niște flori superbe, de toate culorile. Zhang Wei se grăbi să se suie pe stânci, pentru a le savura parfumul. Bătrânul se împotrivi:

— Nu te cățăra, tinere! Uite-te la ei de la distanță!
Zhang Wei, destul de nemulțumit pentru faptul că-i fusese refuzată intrarea în grădină, se înfurie:
— Moșneag prăpădit, n-ai auzit niciodată de mine? Ai niște flori atât de frumoase și m-ai mințit că n-ai. Fie, treacă de la mine, pentru asta te iert. Dar acum iar începi să mă superi? Ce, se ofilesc florile dacă le miros și eu un pic? Poți să bombăni cât vrei, eu tot ce vreau o să fac.
Și astea fiind zise, începu să tragă florile spre el, și să le miroasă una câte una.
Retras ceva mai departe, Qiu Xian se străduia să-și mai domolească mânia. Spera că intrușii se vor duce cât de curând. Dar Zhang Wei zise cu obrăznicie:
— Nu se poate să ne bucurăm de acest peisaj fără băutură.
Și dădu ordin slujitorilor să-i aducă de îndată ceva de băut.
Atunci Qiu Xian zise:
— Tinere, este prea strâmt locul aici. Ar fi mai bine să vă duceți să beți la conacul dumneavoastră, vă rog tare mult.
Zhang Wei arătă spre pământ:
— Putem să ne așezăm aici jos, e foarte plăcut.
Qiu Xian stărui:
— Cum să vă așezați într-un loc atât de nepotrivit cu rangul dumneavoastră?
— Lasă că-i foarte bun locul, o să întindem și un covor, îl asigură Zhang Wei.
Curând, pe jos fu întins un covor, iar petrecăreții se așezară în cerc și începură să bea. Cu un aer triumfător, făceau un vacarm de nedescris. Bătrânul îi privea de alături supărat.
Zhang Wei, plin de invidie, îi zise lui Qiu Xian:
— Bătrâne, arăți ca un necioplit, dar ești un bun grădinar. Vino să bei cu noi!
Qiu Xian îl refuză cu tărie.
— Nu vrei să-mi vinzi mie grădina? îl iscodi Zhang Wei.
Văzând că lucrurile iau o întorsătură proastă, bătrânul îi răspunse:
— Grădina asta este viața mea, cum aș putea să o vând?
— Ce-mi pasă mie de viața ta? Vinde-mi grădina! Iar când vei ajunge un om fără căpătâi, vino să lucrezi la mine. Te vei ocupa de flori, ce zici?
Palavragii îi ținură și ei isonul:
— Ce noroc pe tine, bătrâne. Și ce frumos se poartă cu tine! Haide, arată-ți recunoștința!
În fața acestei batjocuri, Qiu Xian simțea că se sufocă de mânie, dar nu zise nimic.
— Ia te uită ce moșneag afurisit! strigă Zhang. Da sau nu, deschide odată gura, ce, ești mut?
— Răspunsul meu a fost răspicat. Ce vreți mai mult?
— Baliverne, moșule. Dacă o mai ții tot așa, te trimit la închisoare, amenință Zhang Wei.
Ajuns aici, Qiu Xian se gândi cum să scape.
— Dacă înălțimea voastră ține atât de mult să-mi cumpere grădina, trebuie să-mi dea măcar o zi de gândire. Nu se poate, încheia afacerea acum pe loc.
Petrecăreții aprobară:
— Are dreptate de data asta. Să venim mâine din nou.
Bețivanii se ridicară unul câte unul cu ajutorul slujitorilor. De teamă să nu-i rupă florile, Qiu Xian îi grăbi spre ieșire.
Dar ți-ai găsit! Țineau morțiș să rupă florile la plecare.
Se repeziră la ele și începură să le rupă cu sălbăticie. Bătrânul se strădui, dar nu mai putu să-i oprească. În numai câteva clipe, aveau brațele pline de bujori. Cu o durere fără margini Qiu Xian strigă:
— Mi-ați distrus toată munca! La ce bun să-mi mai târăsc viața asta nenorocită!
Și, cu capul înainte, se năpusti asupra lui Zhang Wei, pe care, beat cum era, îl răsturnă cu furie.
Petrecăreții aruncară florile și strigând ca nebunii se repeziră la bătrân. De teamă să nu-l omoare, unul dintre slujitori, care nu-și pierduse de tot capul, izbuti să-i potolească. Zhang Wei fu ridicat de jos. Furios pentru faptul că fusese trântit la pământ, el se răzbună pe flori, călcându-le în picioare. Qiu Xian se jeluia de mama focului. La vacarmul ce se făcuse, vecinii, sosiți în grabă la fața locului, rămaseră uluiți de cele ce le era dat să vadă. Printre ei erau și câțiva argați de-ai lui Zhang. Banda fu silită să iasă din grădină. Dar Zhang Wei tot nu se lăsă:
— Spuneți-i ticălosului ăsta bătrân să-mi dea grădina. Dacă nu, o să mai aibă de-a face cu mine!
Apoi, plin de ură, își chemă ciracii și părăsiră locul.
Dat fiind faptul că era așa de beat, amenințările lui nu fură luate în serios. Vecinii intrară în curte și-l ajutară pe Qiu Xian să se așeze pe prispa casei. Bătrânul continua să plângă, în timp ce unul dintre vecini, care-i păstra ranchiună pentru că nu-l îngăduise cândva în grădină, începu să-l vorbească de rău pe bătrân:
— Orice s-ar spune, e un nebun. A primit lecția pe care o merita.
Dar un altul, cinstit din fire, îl contrazise:
— Ia nu mai vorbi și tu așa fără noimă! Muncește tot anul la o asemenea grădină, iar plăcerea este de scurtă durată. Oamenii se bucură în fața florilor frumoase, dar nu întotdeauna își dau seama câtă muncă cer ele ca să arate astfel. Qiu Xian a trudit pentru bujorii ăștia, iar tu, în loc să-l compătimești, tot pe el îl condamni?
Bătrânului, fiindu-i milă de florile aruncate și călcate în picioare, începu să le strângă fir cu fir și să le mângâie ca pe niște copii.
— Dragele mele flori, rosti el cu ochii în lacrimi, toată viața mea nu v-am rupt măcar o frunză sau o petală. Cum de s-a putut întâmpla acum lucrul ăsta atât de îngrozitor?
În timp ce bătrânul, cuprins de o neasemuită tristețe, se jeluia, în spatele lui răsună deodată un glas dulce, liniștitor:
— De ce plângi, bunicuțule, ce s-a întâmplat?
Qiu Xian întoarse capul. Se trezi față în față cu o tânără necunoscută, nespus de frumoasă, îmbrăcată simplu, dar fermecător.
— Cine ești și de ce ai venit aici? o întrebă bătrânul.
— Bunicule, răspunse fata, locuiesc în apropiere. Mi s-a spus că ai bujori minunați și am dorit tare mult să-i văd. Dar, vai, ce păcat că acum zac toți la pământ…
Auzind-o vorbind despre bujori, Qiu Xian începu din nou să plângă.
— Bunicule, spune-mi ce te frământă?
Bătrânul îi povesti toate cele petrecute. Fata surâse:
— Spune-mi, n-ai dori ca toate aceste flori să se întoarcă acolo de unde au fost rupte?
Qiu Xian dădu din cap neîncrezător:
— Oh, te rog să nu-ți râzi de mine. Se poate oare ca florile odată rupte să se mai întoarcă pe ramuri?
— Da, bunicuțule, se poate, zise fata. Părinții mei m-au învățat să readuc florile la viață. Am reușit întotdeauna acest lucru.
Qiu Xian făcu o plecăciune adâncă.
— Bunicule, nu e nevoie să faci asta. Adu-mi mai bine un vas cu apă, te rog.
Qiu Xian plecă în grabă după apă. Pe drum îl chinuia o întrebare: „Are oare cu adevărat o asemenea putere sau își bate joc de mine?” Dar tot el își spunea: „N-am mai văzut-o niciodată și nu văd de ce ar glumi pe seama mea”. Se întoarse cât putu de repede cu apa. Dar fata nu mai era acolo, iar pe pământ nici urmă de flori rupte. Ramurile erau acum din nou pline de bujori înfloriți. Și dacă mai înainte florile erau toate de o singură culoare, acum avea în față flori de toate nuanțele, mai frumoase ca niciodată.
Qiu Xian își zise: „Fetișoara asta a făcut o adevărată minune”. Plin de recunoștință, începu să o caute prin toată grădina, dar nu o mai găsi nicăieri. Tare mult ar fi dorit să învețe și el să aibă asemenea puteri. „Să fi fost oare o zână care mi-a venit în ajutor?”
Știrea despre cele petrecute în grădina bătrânului se răspândi cu repeziciune. Tot satul ardea de dorința de a vedea minunea la fața locului, dar oamenii se temeau că Qiu Xian nu le va da voie să intre în grădină.
Qiu Xian era într-o mare încurcătură. După întâmplarea cu zâna i-a trecut prin minte să se ferească și mai mult de lume, dar, în aceeași seară, așezat în mijlocul straturilor de flori, hotărî altfel: „Egoismul și sihăstria mea mi-au adus întotdeauna numai necazuri. Dacă aș fi fost mai generos cu oamenii, n-aș fi avut atâtea neplăceri”. Începând din zorii celei de a doua zile, el lăsă poarta deschisă larg, să intre oricine dorea. Celor care veneau în grădină le cerea doar un singur lucru: să nu le atingă.
Fără să fi aflat încă nimic din cele întâmplate, Zhang Wei se fălea în fața alor săi:
— Ieri, netrebnicul ăla bătrân m-a trântit la pământ și n-am de gând să-l iert. Mă duc din nou să-i cer să-mi vândă grădina. Dacă e îndărătnic și de data asta, fac praf tot ce întâlnesc în cale.
Ciracii îi ținură isonul.
Pe drum Zhang Wei află știrea despre minunea petrecută în grădina bătrânului. Se îndoi de adevărul ei și spuse neîncrezător:
— Sunt sigur că bătrânul a născocit toată povestea asta numai ca să ne facă să-l lăsăm în pace.
Ajunseră în fața porții. Sătenii ieșeau liniștiți din grădină, minunați de frumusețea ce le fusese dat s-o vadă.
Zhang Wei ajunse în fața casei și încremeni de uimire. Florile, mai fermecătoare ca niciodată, străluceau de frumusețe.
— Grădina va fi a mea, fără să mai fie nevoie să o cer bătrânului, spuse Zhang Wei. Îl voi învinui pe Qiu Xian de vrăjitorie. Bătrânul va fi torturat și va trebui să mărturisească. Și apoi, când grădina va fi pusă în vânzare, cine va îndrăzni să o cumpere? Din toată zarva asta eu voi ieși câștigat.
Întreaga bandă a zurbagiilor fu încântată de vicleșugul la care se gândise Zhang Wei. Așa se și petrecură faptele.
După arestarea lui Qiu Xian, Zhang Wei și oamenii săi făcură o plimbare prin grădină, apoi încuiară poarta și plecară spre oraș.
Dar zâna îl ajută pe bătrânul grădinar și de astă dată.
— Sunt zâna Lacului de jad, îi spuse ea. Dragostea dumitale pentru flori m-a înduioșat și de aceea am spus florilor din grădină să se întoarcă pe ramurile lor. Dumneata iubești și aperi florile de o viață și prin această dragoste vei deveni nemuritor. De acum înainte nu te vei hrăni decât cu polen de flori; o să devii din ce în ce mai ușor și, în cele din urmă, vei ajunge să zbori asemenea unei petale.
Qiu Xian îi făcu o plecăciune, iar când se ridică, o zări pe zidul închisorii, chemându-l încetișor: „Vino cu mine!”
Între timp, Zhang Wei și haimanalele rămăseseră cu gura căscată când văzuseră iar grădina, pentru că acum nicio floare nu mai era la locul ei; o grămadă de petale și frunze pălite acoperea pământul.
Ca și data trecută, așternură un covor, se așezară cu toții roată și băură în neștire. Deodată se porni un vânt îngrozitor, care începu să ridice florile de pe pământ. Florile se înfiripau văzând cu ochii în fete frumoase și grațioase. Una din ele, îmbrăcată în roșu, îi spuse aprinsă de mânie:
— Locuim aici de zeci de ani. Bunicul Qiu ne-a iubit întotdeauna și a avut mare grijă de noi. Voi ați dat năvală, ne-ați distrus, iar pe binefăcătorul nostru l-ați aruncat în închisoare. A venit acum timpul să dați seama.
Prin fluturarea mânecilor foarte lungi, asemenea unor aripi uriașe, ele răspândiră pe dată un frig pătrunzător. Neisprăviții o luară la sănătoasa, strigând:
— Să ne salvăm, fraților, să scăpăm de aici!
Furtuna se potoli într-un târziu. În grădină se așternu iar o liniște adâncă. Bujorii erau din nou acoperiți de flori. Pe pământ nu se mai afla nici măcar o singură petală. După un timp, răufăcătorii, puțini rămași în viață, începură să caute prin grădină, dar nici urmă de Zhang Wei. Fusese spulberat de furtună.
După această întâmplare, într-o vară, când soarele strălucea pe cerul fără urmă de nori, iar bătrânul Xian stătea în mijlocul straturilor de flori, deodată începu să adie o briză și cerul se coloră în zeci de nuanțe. Se auzi o melodie duioasă, iar în văzduh se răspândi un parfum suav. Din înaltul cerului sosiră în zbor lin o pasăre fenix și o barză albă. De pe aripile lor coborî zâna florilor.
— Qiu Xian, de acum înainte te vei îngriji de toate florile din lume. Vei avea puterea să răsplătești pe cei care iubesc florile și să-i pedepsești pe cei care le distrug. Vei locui împreună cu noi și vei deveni nemuritor, după cum ți-am făgăduit.
Qiu Xian, căsuța și florile toate porniră în zbor după zâna florilor.
De atunci satul căpătă un nume nou: Paradisul celor o sută de flori.

The post Bătrânul grădinar și Zâna Florilor first appeared on ePovești.

O femeie avea un bărbat foarte prost. Nu știa să facă nimic, iar dacă se apuca de ceva ieșea tocmai pe dos.
Odată nevasta l-a trimis la niște neamuri după războiul de țesut. La întoarcere, bărbatul obosit se așeză la marginea drumului ca să se odihnească. Stând așa privi la unealta din fața lui și îi spuse: „Dacă ai patru picioare, de ce să te mai car eu? Du-te singur, poate ai să mă și întreci!”
Și puse războiul de țesut în mijlocul drumului, plecând singur mai departe.
Cum a ajuns acasă, nevasta l-a și întrebat de război.
— I-am spus să vină singur aici, doar are patru picioare. Va veni cu siguranță, răspunse bărbatul.
— Ce tot spui? Doar un război de țesut nu poate să umble. Picioarele lui sunt de lemn. Fugi înapoi și adu-l!

Dar se întunecase și bărbatul se hotărî să lase pe a doua zi. În zori, se întoarse să ia războiul de țesut pe care încă nu se uscase roua.
— Vai, sărmanul, cât de tare s-a grăbit, a obosit, ba chiar a transpirat, spuse bărbatul cel tont și-l luă acasă.
După câteva zile nevasta îi spuse să ducă la piață pânza pe care o țesuse ea.
Bărbatul văzu pe drum doi stâlpi. Crezând că sunt oameni strigă:
— Ei! Nu aveți nevoie de niște pânză?
Stâlpii nu scoaseră o vorbă.
— Haide, luați niște pânză, stărui bărbatul.
Se apropie și puse pânza lângă stâlp.
— Luați-o! Dar banii unde sunt?
O vacă din împrejurimi mugi: Muu!
Iar el înțelese: „Nu”.
— Bine, dacă azi nu aveți bani am să vin mâine.
— Cui ai vândut pânza? îl întrebă nevasta.
— La doi flăcăi, răspunse bărbatul. Ei stăteau lângă drum și tăceau, însă când i-am întrebat de bani au spus că n-au.
Nevasta i-a pus mai multe întrebări și îndată a priceput și l-a trimis să aducă pânza înapoi.
S-a întors chiar în acel loc, dar sulul de pânză nu era nicăieri. Deodată, zări pe drum mai mulți oameni îmbrăcați în haine albe, semn de doliu la chinezi, căci era o procesiune de înmormântare.
Atunci bărbatul s-a gândit că ei sunt hoții și începu să-i ocărască.
— Dați-mi pânza mea, dacă nu, vă bat.
Oamenii puseră mâna pe el și-l snopiră în bătăi. Când a venit acasă și i s-a plâns nevestei, ea îi spuse:
— Prostule, era o înmormântare. Mai bine i-ai fi ajutat să ducă sicriul. Atunci ei ți-ar fi mulțumit și nu te-ar fi bătut.
— Bine, data viitoare voi fi mai deștept, i-a promis bărbatul și s-a dus să se plimbe.
Merse ce merse și văzu venind spre el niște hamali care duceau o litieră împodobită.
— Ei, voi! strigă el. Așteptați-mă să vă ajut să duceți sicriul.
Auzind una ca asta, hamalii îl luară la bătaie.
Omul se întoarse acasă cu lacrimi în ochi. Când nevasta află de cele întâmplate râse cu poftă:
— N-ai pic de minte! Litiera de nuntă ai luat-o drept sicriu. Trebuia să zâmbești, să bați din palme.
— Bine, altă dată am să știu ce să fac, mormăi bărbatul și se duse la culcare.
Dimineața, cum ieși pe stradă, văzu că vecinilor le arde casa. Se apropie și privi. Îi plăcea să se uite la flăcări și deodată zâmbi, bătu din palme și începu să danseze. Iar oamenii îl luară din nou la bătaie.
Se întoarse acasă și începu să se jeluie:
— Sărmanul și nenorocitul de mine, toți mă bat, nimănui nu-i pot fi pe plac.
Nevasta își ridică brațele deznădăjduită.
— Of, că tont mai ești! Cum poți să bați din palme când arde casa cuiva? Mai bine ai fi luat o căldare cu apă și ai fi turnat peste foc.
Auzind-o bărbatul se hotărî să dea neapărat peste un foc și să-l stingă.
Plecă prin sat și ajunse la o fierărie. Acolo văzu cum se înălțau flăcările și scânteile zburând peste tot.

Luă imediat o căldare cu apă și o turnă peste foc. Atunci au venit fierarii și l-au bătut atât de tare, că abia a ajuns până acasă.
— Of – se jelui femeia – oare cum este cu putință să torni apă peste focul din fierărie? Dacă ai fi bătut cu barosul pe nicovală, fierarii ți-ar fi mulțumit.
— Bine. Acum știu ce am de făcut, se bucură bărbatul.
În aceeași zi văzu că doi se bat. Se loveau cu bastoanele și strigau fiecare cât îl ținea gura de tare.
Bărbatul cel tont se apropie de ei, luă de pe jos bastonul și începu să lovească în toate părțile.
Cei doi uitară de cearta lor și se repeziră la el. Abia reuși să scape teafăr. Atunci nevasta îi zise:
— Prostule, când doi se bat trebuie să-i desparți.
În curând bărbatul făcu cum îl învățase nevasta; dar de data asta nu mai era bucuros.
Erau doi tauri, iar el s-a apucat să-i despartă. Un taur îl ridică în coarne și-l aruncă departe.
Abia spre seară îl găsiră mai mult mort decât viu.

The post Bărbatul cel tont first appeared on ePovești.

A fost odată un pescar bătrân, care în fiecare zi mergea la râul Tin-Suei-hă să prindă pește. Într-o zi a prins un crab de aur și s-a bucurat foarte mult. Deodată, crabul i-a vorbit cu glas omenesc:
— Dă-mi drumul, moșule! Eu te voi ajuta și-ți voi ajuta și familia.
Tare mult s-a mirat pescarul, dar a dat drumul crabului care i-a spus:
— În a șasea zi a celei de a șasea luni, râul Tien Suei-hă va ieși din matca lui. Du-te în desișul de trestie, caută o trestie cu capul roșu și du-o acasă. Când va începe revărsarea apelor așază această trestie pe apă și ea se va transforma într-o barcă în care vă veți salva.
Când crabul a dispărut sub apă, bătrânul s-a îndreptat spre lacul unde creștea trestia, a căutat acolo trestia cu capul roșu și puțin neîncrezător în cuvintele animalului a dus-o acasă.
În curând a început să crească apa râului. Bătrânul pescar a luat trestia, a așezat-o pe apă și imediat ea s-a prefăcut într-o barcă mare. Bătrânul cu băbuța lui și cu fiul lor s-au așezat în barcă și s-au lăsat duși de curent. Plutiră ce plutiră și deodată văzură în vârful unui copac un corb care croncănea jalnic, fiind cu totul slăbit de foame. A luat bătrânul corbul în barcă și l-a hrănit. Au plutit mai departe și au văzut că pe o movilă care de abia mai ieșea din apă stătea o șopârlă cerând ajutor… Bătrânul a luat-o și pe ea în barcă. Au mai mers încă un pic și au văzut un șarpe cu capul scos din apă, care de asemenea l-a rugat să-l salveze și pe el.
Pescarul l-a luat și pe el în barcă. După aceea, au auzit un om strigând după ajutor. L-a privit bătrânul cu atenție și a recunoscut în el pe bogatul Cijana. Acesta le făcea săracilor viața grea. Se grozăvea și îi înșela pe toți. Și-a adus aminte de toate astea pescarul și a împins mai departe barca, nevrând să-l salveze pe bogat. Dar nevestei pescarului, văzând că bogatul Cijana acum arăta jalnic, i s-a făcut milă de el, i-a întins un băț de bambus și l-a salvat.
În curând, apa a scăzut și bătrânul pescar s-a întors Ia casa lui, iar barca s-a transformat din nou în trestie.
Vestea despre barca de trestie fermecată a ajuns până la împărat, iar el a anunțat în toată împărăția:
— Acel care va aduce la palat barca fermecată va primi un post înalt și va fi trecut în rândurile celor mai bune familii ale împărăției. Iar dacă deținătorul nu va da barca îl așteaptă pedeapsa cu moartea.
A ajuns acest ordin până la urechile bătrânului pescar, care s-a neliniștit. El în întreaga sa viață nu a văzut nici măcar un singur demnitar, cum să aibă curajul să apară în fața împăratului?
În acest timp, ca din întâmplare, a apărut la el bogatul Cijana:
— Dacă vrei, eu drept mulțumire că mi-ai salvat viața voi da barca împăratului… Acest lucru ne va aduce fericire sau nefericire. Le vom împărți împreună.
Bătrânul pescar i-a dat lui Cijana trestia. A ajuns bogatul Cijana în capitală, a dat împăratului barca fermecată și imediat a fost numit înalt demnitar. Devenind Cijana demnitar, a uitat cu totul de bătrânul pescar. Avea o singură grijă, cum să trăiască cât mai bine. Auzind pescarul că Cijana a ajuns un mare demnitar și-a trimis fiul să afle adevărul.
Cu greu a ajuns tânărul până în capitală și l-a căutat pe Cijana. Iar acesta a clipit nedumerit din ochi și s-a făcut că nu l-a văzut niciodată pe acest om, l-a învinuit pe nedrept pe tânăr și a ordonat să fie aruncat în temniță. Pentru a nu fi nici un fel de vorbe, Cijana a hotărât să-l nimicească pe tânăr și a ordonat temnicerilor să nu-i dea nimic de mâncare. Cinci zile tânărul n-a pus nimic în gură. și de foame îi vâjâia capul. Deodată a zburat spre închisoare un stol de corbi și s-au așezat pe gratiile de la fereastră.
Prima pasăre făcea semne din cap, iar tânărul a recunoscut în ea pe corbul căruia i-a salvat viața în timpul inundațiilor. Mare i-a fost mirarea când a văzut că în ciocul fiecărei păsări era ceva demâncare. Ele au lăsat tot ce au adus pe pervaz și s-a adunat atâta mâncare, încât tânărul s-a putut sătura.
În fiecare zi corbii îi aduceau mâncare și el, n-a murit de foame.
A văzut bogatul Cijana că au trecut zece zile și tânărul nu a murit de foame. A trimis atunci pe omul său ca la noapte să-l omoare pe fiul pescarului.
Fiul pescarului ședea în închisoare și nu bănuia nimic. Deodată, în plină zi, de undeva și-a făcut apariția o șopârlă, era aceea pe care o salvase în timpul inundației. S-a apucat să scormonească pământul de sub zid. Ea scormonea pământul, iar tânărul îl căra mai departe și așa și-au făcu ei drum și au fugit din închisoare.
Auzind bogatul Cijana că fiul pescarului a fugit, a strâns imediat străjile și le-a trimis în urmărirea lui. De abia au ieșit străjerii dincolo de porțile orașului, că pe drum au văzut un șarpe uriaș. Șuierând s-a înfășurat în jurul lui Cijana și l-a mușcat. Așa a murit bogătașul Cijana.

The post Barca de trestie first appeared on ePovești.

Era odată un bătrân care avea doi fii. Omul nostru avea însă o fire tare ciudată. Voia să se deosebească de ceilalți în tot ce făcea. Tot ce făcea el, făcea pe dos, toate lucrurile din casă erau aranjate anapoda. Ce mai, toate din jur erau precum îi era firea.
Până și numele copiilor săi erau la fel de ciudate. Cel mare se numea Banditul, iar pe cel mic îl chema Cotonogeală.
Într-o zi, fiul mai mare trebui să plece undeva departe pentru o treabă deosebită. Bătrânul îl conduse până la poartă, îi dădu toate sfaturile de cuviință și-și luară rămas bun. Se uită tatăl după fiu până când acesta se pierdu în zare. Atunci își aminti că a uitat să-i spună un lucru important. Porni după el. Dar, după ce merse o bucată de drum, își dădu seama că nu-l mai poate ajunge, începu să-l strige cât îl ținea gura:
— Banditule! Banditule!
Trecătorii, văzând un om bătrân că strigă așa în urma unuia mai tânăr, alergară după. Cel tânăr, îl prinseră și-l legară fedeleș.
Bătrânul înțelese că a făcut o greșeală și alergă să explice oamenilor încurcătura. Dar cum el avea mersul așa încet, îl strigă pe fiul său mai mic în ajutor:
— Cotonogeală! Cotonogeală! Scapă Banditul!
Trecătorii începură să-l lovească din toate părțile, care cu ce apuca, pe feciorul mai mare. Și erau cât ре-aci să-l omoare în bătaie, dacă nu ajungea la timp Cotonogeală, să-l scape.

The post Banditul și Cotonogeală first appeared on ePovești.

Nu e hop să nu îl treacă…
Era un împărat priceput la minte, care știa să născocească fel și fel de întrebări pe care să le pună celor din jurul său. Îi făcea mare plăcere când oamenii nu știau să-i răspundă, când se încurcau în întrebările lui, ca firele în războiul de țesut. Într-o zi, de asemenea bucurie, împăratul chemă la palat nu mai puțin de douăsprezece mii cititori în stele și cunoscători într-ale pământului, cei mai cu scaun la cap oameni, pe care îi întrebă unde se află centrul pământului. Să-i spună învățații întocmai unde este mijlocul pământului. După ce puse întrebarea, care îi lovise pe cărturari cu măciuca în moalele capului, împăratul începu să se prăpădească de râs. Și, pentru a arăta cât este el de priceput, adăugă: dacă nu se vor găsi inși care să-i spună cu precizie ceea ce a cerut, unde le stau picioarele acolo le va sta și capul; dimpotrivă, aceia care vor da răspunsul bun se vor pricopsi cu aur și cu aur. Auzind cuvintele stăpânului lor, învățații se făcură vineți la față și frica le cutreieră corpul, pentru că nici unul nu putea ști unde se află mijlocul pământului. Ei începură să clatine din cap a mare deznădejde și a frică.
Vestea se duse și dincolo de zidurile împărăției și o prinse în ureche și Avandi, drumețul cunoscut prin istețimile lui, călătorul cu măgarul, când ținându-l de frâu, când pe spinarea lui. Avandi se gândi la bieții cărturari amenințați cu pieirea, și se repezi cu măgarul la curtea împăratului. Acesta, când îl văzu, îl și luă în zeflemea:
— Măi, tu, Avandi, socotești că ai minte mai multă decât a învățaților acestora? Vrei să spui că știi tu unde este centrul pământului?
— Da, vreau să spun că știu… răspunse înțepat Avandi. Centrul se află chiar pe bucățica de pământ pe care o calcă acum piciorul stâng al măgarului meu…
— Ascultă, Avandi, se rățoi împăratul, vrei să-ți bați joc de mine? Crezi că mă înțepi cu flecărelile?
— Cu flecărelile ai zis, cinstite împărat? Când eu am vorbit serios? Rogu-vă pe luminăția voastră să măsurați pământul și să vedeți că jumătatea lui va fi chiar aici, unde am zis, sub copita stângă a măgarului meu. De nu va fi astfel, sunt în mâna măriei tale.
„Cu unul ca ăsta mi-am găsit nașul, mormăi ca pentru sine în barbă împăratul. Asta-i bună, auzi la el, să măsor eu pământul. De unde să încep și cât timp să-mi ia treaba asta costisitoare? Nu, o fi el isteț, dar nici eu nu mă las mai prejos”, zise în sine împăratul.
— Da… da… în sfârșit… cu asta vom vedea… Te rog însă să-mi răspunzi, Avandi: câte stele sunt pe cer?
— Câte stele? se miră Avandi ca de un lucru prea ușor de știut. Nimic mai simplu, luminate împărate: nici prea multe, nici prea puține. Fiindcă domnia-voastră doriți, am să vă spun: atâtea stele sunt pe cer câte fire de păr în barba pe care o purtați…
— Cum? Ce? Ce-ai spus? Iar flecărești, Avandi?
— Nu mă credeți? Ce vă rămâne de făcut ca să vedeți că așa e? Tot eu vă spun: suiți-vă pe cer și numărați stelele. Dacă s-o dovedi că nu am spus adevărul, pedeapsa cea mai mare să mi-o dați…
Din nou, împăratul era la mare încurcătură: cum să se suie în cer? Cu ce și în cât timp? Și acolo ce va fi? Cum să stea agățat și să numere puzderia de stele? Hotărât lucru că Avandi acesta picase la palat ca musca în lapte. Va trebui să-l înfunde cu ceva; altfel, ce vor spune învățații, ce se va întâmpla cu priceperea lui? Continuă, deci:
— Uite ce este, Avandi, dacă ai pomenit de barba mea, fie… Spune-mi însă: câte fire are în ea? Repede, repede…
— Câte fire? Priviți…
Și Avandi ridică cu o mână coada măgarului său, iar cu cealaltă arătă spre barba împăratului, zicând iarăși:
— În barba domniei voastre sunt tot atâtea fire câte în coada acestui măgar.
Împăratul bătu cu pumnii în masă și țipă:
— Batjocura a întrecut marginile; nu-ți îngădui să mai spui prostii pe seama mea. Gogomănii și minciuni…
Calm și liniștit, cu glasul sigur, Avandi începu:
— Preacinstite împărate, eu nu spun minciuni. Ce este mai simplu decât să vă apucați să numărați firele, unul câte unul, până la ultimul, și să vă convingeți că vorbele mele nu sunt gogomănii… Dacă am greșit, să mă condamnați, dacă am ghicit, să mă pricopsiți cu aur, după cum ați spus înainte…
Siguranța cu care vorbise Avandi, și mai ales istețimea cu care îi răspunsese la toate întrebările, îl făcu pe împărat să creadă că drumețul cu măgarul îl biruise, căci nu avea de gând să se ducă la coada măgarului și să-i numere firele, unul câte unul. Înghiți în sec și fu nevoit să-i dea lui Avandi aur și aur. Și, pe lângă Avandi, scăpară și învățații…

The post Avandi istețul first appeared on ePovești.

A fost odată o fată, Aupan, și un băiat, San-lu, care trăiau într-o regiune muntoasă, fiecare în căsuța lui din bambus. Aupan era zveltă și gingașă ca floarea de bambus, iar San-lu era foarte harnic, asemeni ciocănitoarei.
Într-o primăvară caldă, s-au îndrăgostit unul de altul, dar tatăl lui Aupan nu era deloc mulțumit de dragostea fetei. Când San-lu a hotărât să o ia de nevastă pe Aupan, și a trimis pețitori la tatăl fetei, acesta s-a împotrivit, nevrând ca fata lui să se mărite cu un flăcău sărac lipit pământului.
Atunci San-lu s-a dus și a rugat pe un bătrân, din tribul său, să-l înduplece pe tatăl lui Aupan. Bătrânul i-a grăit acestuia:
— Dă-i fata de nevastă lui San-lu, că e băiat bun.
Dar tatăl s-a împotrivit, spunând:
— Cine vrea să-și dea fata unui orfan?
Băiatul, văzând că totul e în zadar, și nu mai are nici o speranță, într-o zi, pe ascuns, s-a spânzurat.
Când a auzit Aupan că San-lu a murit, a fugit la cabana acestuia și s-a omorât și ea. Tatăl fetei, când a aflat vestea, a socotit acest lucru smintit și a hotărât să-i îngroape pe unul pe muntele de răsărit, pe celălalt pe muntele din apus. N-a trecut mult, și din amândouă mormintele a crescut câte un buchet de bambus.
Bambusul de la soare-răsare creștea spre cel dinspre soare-apune, și invers, și, cu timpul, încetul cu încetul, s-au întâlnit. Când a văzut tatăl fetei acest lucru, a luat un topor și a tăiat bambusul de pe mormântul lui Aupan; a alergat, și a tăiat și bambusul de pe mormântul lui San-lu. Apoi, a dat foc și a ars bambusul.
Din flăcări au zburat două scântei mici spre cer, și s-au aprins două stele lucitoare. De atunci, oamenii numesc pe una din stele Aupan și alta San-lu, iar tinerii care se iubesc se plimbă și cântă privind cele două stele.

The post ​Aupan și San-lu first appeared on ePovești.

Cu mult timp înainte, era odată un munte, un munte pe care nu curgea niciun izvor. Și, din această pricină, florile se ofileau și iarba se usca, iar muntele era golaș. Oamenilor care locuiau la poalele muntelui nu le ajungea apa nici să-și potolească setea. Din tată în fiu se chinuiau și se întrebau când vor avea și ei parte de apă pe săturate.
În acel sat trăia și flăcăul Șî Liang, care de mic auzise pe bătrâni vorbind de apa vieții, ce putea fi găsită fie sub formă de iarbă, fie sub formă de pom, fie sub formă de rădăcină a vieții cu floare verde. Cine are norocul să o găsească, acela poate avea câtă apă vrea. Băiatul se hotărî să meargă pe Muntele Kuantung, să caute apa vieții. Auzind vecinii că Șî Liang vrea să plece, încercară să-i schimbe gândul, zicându-i:
— Șî Liang, deși noi o ducem greu prin aceste locuri, suntem totuși liniștiți. Adu-ți și tu nevastă și rămâi în casa ta.
Șî Liang le răspunse:
— Nu mă tem de zilele grele și nici nu mă gândesc să părăsesc pentru totdeauna aceste locuri. Am auzit că pe Muntele Kuantung s-ar găsi apa vieții, mă duc acolo, să-mi încerc norocul.
Proverbul spune:
— Să nu te temi că mergi prea încet, să te temi că stai pe loc.
Șî Liang plecă. Și merse zile în șir, până când ajunse la Muntele Kuantung. Acest munte era acoperit de păduri nesfârșite, copacii se înălțau până la cer și erau așa de deși, că nu puteai să vezi lumina zilei; iarba era așa de mare și de fragedă, că-ți era milă să calci pe ea. În mijlocul acestei păduri susura un izvor cu apa limpede. Ajungând la izvor, Șî Liang luă puțină apă în căușul palmei și o gustă. Apa era dulce ca mierea. Atunci băiatul se gândi că acolo unde este apa așa de bună, acolo trebuie să fie și apa vieții, își făcu o colibă din crengi de copaci, în apropierea izvorului, și începu să caute apa vieții. A smuls fiecare fir de iarbă, a săpat la rădăcina fiecărei flori, dar n-a dat de ceea ce căuta. Iarba s-a uscat, florile s-au ofilit, dar Șî Liang căuta mereu și nici nu se gândea să se întoarcă fără apa vieții. A pătruns atât de adânc în inima pădurii, încât, pentru a găsi drumul înapoi la colibă, a crestat semne pe scoarța copacilor.
Se apropia iarna. S-au stârnit vânturile și a început să cadă zăpada.
Viscolul ținu câteva zile. Peste tot se așezase zăpada. Când a ieșit băiatul afară, a rămas uimit văzând că nu departe de coliba lui, pe un petec de pământ, zăpada se topise și ieșeau aburi. În mijloc sta culcată o vulpe cu blana roșie ca focul. Până la el venea un puternic miros de băutură. Atunci a înțeles că vulpea era beată. Se aplecă, o ridică și simți cum tot corpul i se încălzește, de parcă ar fi cuprins în brațe o sobă. Duse vulpea în colibă și se gândea că i-ar prinde bine o așa blăniță, dar nu se îndură s-o omoare.
După puțin timp, vulpea se trezi, deschise ochii, se scutură și pe loc se prefăcu într-un fecior mândru, care se ridică de jos și spuse:
— Frate, bine că te-am întâlnit pe tine, care ai avut milă și nu mi-ai luat viața. Dacă aș fi dat peste altcineva, se termina cu mine. Eu sunt din Tibet și am venit pe Muntele Kuantung să-mi văd prietenii. Am băut cam mult și am căzut.
Deși i se părea foarte ciudat, văzând cât de blând era acel fecior, Șî Liang spuse:
— Dacă vrei, poți să rămâi să te odihnești în coliba mea.
Feciorul se bucură și rămase peste noapte acolo. A doua zi, înainte de a pleca, el îl întrebă pe Șî Liang:
— Frate, ești un om așa de bun! Eu am o verișoară, n-o vrei de nevastă?
Șî Liang îl refuză, spunându-i:
— Frate, acolo de unde sunt eu oamenii o duc foarte greu. Cine ar vrea să meargă cu mine la sărăcia noastră?
Râzând, feciorul-vulpe continuă:
— Dacă vei avea necazuri, să mă cauți în Tibet, la Muntele Cornului.
Șî Liang îl petrecu pe fecior până la poartă și acesta se făcu nevăzut. Mai rămase câteva zile în pădure, dar n-a fost chip să găsească ceea ce căuta. După ce se mai socoti, hotărî că mai bine se duce în Tibet. Și într-adevăr plecă.
Pe drum, unii îi spuneau că va trebui să treacă peste mii de ape, alții că va trebui să treacă peste zeci de munți, dar nimic nu l-a putut opri pe băiat din hotărârea sa.
Și merse, și merse zile nenumărate și, într-o seară, ajunse la malul unei ape adânci, de nu i se vedea fundul. Porni pe malul apei și nu departe dădu de o potecuță. Mergând pe acea potecuță, ajunse la niște colibe de iarbă. În fața unei colibe, o tânără stătea aplecată și semăna ceva. Când ajunse în dreptul ei, fata se ridică, îi aruncă o privire, apoi își văzu de treabă. Băiatul, uimit de frumusețea fetei, nu scoase o vorbă, ci doar o privea. Zâmbind, fata îl îmbie:
— Poftim în casă!
De-abia atunci, Șî Liang îndrăzni să spună:
— Surioară, unde aș putea găsi o barcă, să trec râul?
La care fata răspunse:
— Nu te necăji, s-o găsi un mijloc să treci apa și să ajungi acolo unde ai pornit, numai să nu uiți să iei cu tine pe cel care îți va da barca.
Apoi, aplecându-se deasupra apei, zise:
— Crești, crești!
Și îndată frunzele unui lotus începură să se mărească. Apoi fata i se adresă lui Șî Liang:
— Acum, urcă pe una din frunzele lotusului!
Băiatul se cam codea văzând cât de fragilă e frunza de lotus, dar, cum puse piciorul pe ea, simți cum se ridică în văzduh. Și se înălță el până la stele și frunza începu atunci să sclipească întocmai ca o stea. Văzând minunea asta, băiatul ar fi vrut să se întoarcă la fată, s-o întrebe dacă știe ceva de apa vieții, dar nu mai fu cu putință.
Stelele începură să se rărească, vântul încetă să sufle și deodată apăru soarele, iar frunza de lotus, strălucind ca o mătase, se opri lângă un munte. Acest munte semăna cu cornul unei vaci. Atunci, băiatul își zise: „Oare am ajuns la Muntele Cornului?”, și se îndreptă într-acolo.
Lângă munte era un sat. Cum ajunse Șî Liang lângă sat, feciorul-vulpe îi ieși înainte și-i spuse:
— Frățioare, știam că ai să vii astăzi.
Apoi îl duse pe Șî Liang acasă. Părinții feciorului-vulpe îl întâmpinară cu cuvintele cele mai calde, îi dădură hainele cele mai alese, mâncarea cea mai gustoasă. Văzând câtă apă și câtă verdeață se află pe acest munte, Șî Liang nu mai avu stare, gândindu-se la sărăcia de pe muntele său și zise:
— Frățioare, eu am venit pe aceste meleaguri să caut apa vieții.
La care feciorul răspunse:
— Nu-ți face griji pentru atâta lucru.
Spunând acestea, îl duse pe Șî Liang la un izvor cu apă cristalină, în mijlocul căruia creștea un pomișor de ceai verde. De jur-împrejur erau numai stânci și apa izvorului se prelingea printre ele. Feciorul se aplecă și rupse o ramură din copăcelul de ceai, zicând:
— Oriunde vei înfige această rămurică, acolo va izvorî apa.
În culmea bucuriei, Șî Liang spuse:
— Frățioare, acum arată-mi cum să ajung mai degrabă acasă.
Râzând, feciorul îi aminti:
— Să nu uiți cumva pe cea care ți-a dat barca!
Spunând acestea, feciorul se îndepărtă.
Cele auzite îl puseră pe Șî Liang în mare încurcătură. Nu știa cum trebuie să procedeze. După puțin timp, feciorul se întoarse și zise:
— Totul este pregătit, dar să mergem mai întâi s-o vedem pe verișoara mea.
Și îl luă pe Șî Liang de mână, iar acesta se pomeni dintr-o dată într-o caleașcă minunată, care porni ca vântul pe deasupra munților și apelor și, într-o clipită, ajunseră la coliba fetei. Ea-i aștepta, împodobită de toată frumusețea.
Feciorul strigă către Șî Liang:
— Frățioare, coboară, te-am adus la verișoara mea de care ți-am pomenit! Verișoară, ai pregătit băutura de nuntă?
— Totul este pregătit, dar ai grijă să nu te îmbeți și să cazi iarăși cine știe pe unde, răspunse fata.
În seara aceea petrecură toți trei; însă, a doua zi, mirii se urcară pe frunza de lotus și se înălțară printre stele, zorind către casa băiatului.
Ajungând acasă, Șî Liang înfipse rămurica pe munte. Nu trecu mult și începură să susure apele. De atunci, pe acele locuri n-a mai lipsit apa și, în scurt timp, muntele se acoperi de verdeață, iar oamenii au trăit fericiți, amintindu-și mereu de Șî Liang, cel care le-a adus fericirea.

The post Arborele de ceai verde first appeared on ePovești.