Vulpea, maimuța, iepurele și calul

Astronomul — Tue, 09 Apr 2024 07:08:27 +0000

Niciuna dintre vietățile pădurii n-o putea suferi pe vulpe: umbla numai cu șiretlicuri, îl înșela ba pe unul, ba pe altul și-ntotdeauna se bucura dacă izbutea să ducă la capăt un rău. Nu rămăsese nimeni prin împrejurimi căruia să nu-i fi pricinuit ea vreun necaz, de aceea toți se socoteau cum să-și răzbune pierderile și necazurile mai bine.
Tot gândindu-se și frământându-se, maimuța a găsit până la urmă un mijloc de răzbunare. Nebună de bucurie, a sărit din copac și l-a zărit pe iepure stând ghemuit într-un tufiș. I-a împărtășit și lui planul ei. Dar iepurele a privit-o cu atâta neîncredere, încât maimuța i-a strigat supărată:
— Dacă nu crezi, vino cu mine! Eu o să vorbesc cu vulpea, iar tu o să stai în vârful muntelui, să te uiți.
A colindat maimuța prin pădure mult până a dat de vulpe, și-a întrebat-o:
— Coană vulpe, spune-mi, știi care este cea mai bună mâncare din lume?
Cum a auzit de mâncare, vulpea a ciulit urechile și-a întrebat-o repede:
— Nu cumva știi tu?
— Chiar astăzi am aflat. Nimic pe lume nu-i mai bun la gust decât carnea de cal. Dar nu-i ușor de dobândit așa ceva.
Vulpii a început să-i lase gura apă.
— Și de ce-i așa de greu?
— Pentru că fuge de nu-l poți ajunge. Și ca să izbutești, trebuie să-ți legi coada de coada lui. Dacă vrei, poți să încerci. Tocmai am văzut, când veneam încoace, un cal adormit.
Vulpea nu mai putea de nerăbdare, dar s-a prefăcut nepăsătoare.
— O să mă mai gândesc eu care e cea mai bună mâncare; e greu de răspuns așa, pe loc. Mai vorbim noi altă dată. Numai să nu sufli nicio vorbă nimănui.
Și vulpea s-a despărțit de maimuță și a plecat în grabă, fluturându-și coada stufoasă. Maimuța s-a prefăcut și ea că pleacă, dar s-a cățărat într-un copac înalt și, ascunsă în frunziș, a așteptat să vadă ce se va petrece. Nici vulpea n-a mers prea departe; îndată s-a întors pe furiș și s-a apucat să caute calul de care pomenise maimuța. L-a găsit într-o poiană din apropiere, dormind dus, obosit de munca grea a zilei.
Vulpea s-a apropiat tiptil, și-a legat cu grijă coada de coada calului, apoi l-a mușcat zdravăn de coapsă.
Calul, trezit pe neașteptate și străfulgerat până în măduva oaselor de durere, a sărit în picioare și a luat-o la fugă bezmetic, neputându-se dumiri ce s-a întâmplat.
Astfel vulpea a fost trântită la pământ și fiind legată strâns de coada calului a fost târâtă în goană prin toată pădurea.
Numai plăcut nu era gustul pe care-l simțea biata vulpe. Nici nu știa de ce să aibă grijă mai întâi: de cap sau de frumoasa ei coadă stufoasă.
Maimuța, care privea din copac, nu mai putea de bucurie. Uitând unde se află, a început să sară și să bată din palme. Dar curând s-a pomenit la rădăcina copacului. În cădere s-a lovit atât de rău încât fundul i s-a roșit tot.
Iepurele, din vârful muntelui, văzând cum era tăvălită vulpea și cum a căzut maimuța, a râs cu atâta poftă încât buza de sus i-a plesnit.
De aceea, până în ziua de astăzi maimuțele au fundul roșu, iar iepurii au buza de sus despicată.
Caii nu mai dorm niciodată culcați, ci numai în picioare. Când sunt prea obosiți, se rostogolesc de câteva ori prin iarbă și se ridică iar.
Blana vulpilor are câte o pată galbenă sau cenușie; arareori se poate întâlni o vulpe cu blana de o singură culoare.

în românește de Ly Iu-Giu și Olga Stratulat
Rândunica gureșă (Povești populare chinezești),
Editura Tineretului, București, 1967

The post Vulpea, maimuța, iepurele și calul first appeared on ePovești.

iepurele și calul - ePovești

Vulpea, maimuța, iepurele și calul