Trăia odată un bătrân încărcat de ani, căruia îi mersese vestea pentru bogăţia pe care o adunase, dar mai cu seamă pentru cărpănoşenia lui fără pereche. În ruptul capului nu şi-ar fi împlinit vreo toană, numai şi numai ca să poată pune ban peste ban; şi adesea, în loc de mâncare, se îndestula zornăindu-şi gologanii. Într-o bună zi omul căzu la pat şi, tot bolind aşa, simţi că i se apropie sfârşitul; atunci îi chemă la căpătâi pe cei trei feciori ai săi, să le împartă averea. Le spuse din capul locului că o bună parte din ea va fi hărăzită celui care se va dovedi în stare s-o păstreze şi s-o sporească. Apoi începu a-i descoase, întrebându-l pe cel mai mare dintre feciori:
— Ia spune, când o fi să mor, cum te gândeşti să mă înmormântezi în aşa chip, încât să nu se facă nicio risipă ?
— Mă gândesc, îi răspunse acesta, să cumpăr o raclă de lemn negru şi un giulgiu, ca să-ţi înfăşor trupul…
— Auzi colo, i-o reteză taică-său, vrei să ajungi în sapă de lemn?! Ce nevoie am de raclă şi de giulgiu ? Atâta cheltuială fără rost! Ce mână spartă!
Apoi, întorcându-se către cel mijlociu, îl întrebă:
— Dar tu, cum socoteşti să mă petreci la groapă fără să dai prea mult din pungă?
— Am să te vâr într-un sac şi am să iau o luntre cu împrumut, şi când oi ajunge pe la mijlocul râului, am să te-arunc în apă; aşa n-o să mai am de plătit nici preoţii şi nici groparii.
— Vai de mine! suspină bătrânul cu glas stins. Câtă osteneală şi ce cheltuieli fără rost! şi-l privi cu toată nădejdea pe mezin.
— Eu am pus la cale totul mai demult, îi răspunse acesta. Când ţi s-o împlini sorocul, am să-ţi ard trupul pe rug, şi cenuşa am s-o împrăştii în grădină, să îngraş pămânlul; pomii au să lege roade bogate şi am să adun bănet, nu glumă.
În sfârşit, zgârcitul răsuflă uşurat.
— Cuminte şi cu socoteală te-ai gândit, fiule! îl lăudă el. Acum pot să închid ochii liniştit. Cel puţin ştiu că avutul meu a încăput pe mâini bune…

The post Culmea lăcomiei first appeared on ePovești.