Odată, doi prieteni se preumblau pe malul mării. Și mergând ei așa, văzură în depărtare, pe nisipul țărmului, niște pete negre. Unul dintre ei zise:
— Uite niște pari vechi, înnegriți de ape.
Celălalt râse batjocoritor. Și așa, din senin, începură să se certe. Unul striga:
— Ce pari visezi? E un stol de corbi.
— Sunt pari, sunt pari!
Iar celălalt:
— Sunt corbi, sunt corbi!
— Ce tot dai zor cu corbii tăi? Pesemne că ai chiorât de-a binelea. Sunt pari toată ziua, nu vezi că nu mișcă niciunul?
— Dacă pe asta te bizui, am să-ți arăt eu acuma!
Și aruncă o piatră înspre punctișoarele negre. Corbii – fiindcă erau într-adevăr corbi – începură să croncăne, fâlfâiră din aripi și se înălțară speriați în văzduh.
— Ei, ce mai ai de zis? făcu mândru cel care dăduse cu piatra. S-au dus parii tăi, au zburat, gata!
— Și ce mi-ai dovedit cu asta? se îndârji celălalt. Chiar dacă zboară, tot pari sunt!
De atunci, pe seama omului încăpățânat se spune adesea: „Cu ăsta n-o scoți la capăt. Orice dovezi i-ai aduce, el o ține pe-a lui: «chiar dacă zboară, tot pari sunt!»”