Bolo, cel de-al doilea, avea blănita castanie şi strălucitoare.
Boli era a treia, o căpriţă albă cu copite negre.
Bili, cel de-al patrulea, era un ieduţ cu pete negre şi maro, ca şi cea de-a cincea, Bali, care era căpriţa.
Bala avea culoarea galbenă ca spicul de grâu, dar cel mai drăguţ dintre toţi era Bulu, un ieduţ negru, cu o pată albă în frunte.
Înainte să-i ducă la scoală, mama Capra le spunea mereu:
– Copiii mei, fiţi silitori şi ascultaţi-vă profesorul dacă vreţi să ajungeţi cineva în viaţă. Nu vă jucaţi pe drum şi nici nu vă abateţi din cale, pentru că aţi putea să vă întâlniţi cu lupul cel rău.
– Daaaa, mamăăăă! Stai fără grijă, promiteau toţi într-un glas.
Într-o zi, când mama Capra trebui să plece la cumpărături în târg, îşi aduna copiii şi le spuse:
– Trebuie să vă las singuri, pentru că plec la cumpărături. Aveţi grijă să nu deschideţi nimănui, căci dacă afla lupul că sunteţi singuri, precis va veni pe aici şi va încerca să vă mănânce pe toţi.
– Vai, mămico, ce frică ne e! spuse Bele, iedul cel mare. Dar cum vom şti dacă cel care bate la uşă este lupul ?
– Este adevărat că lupul e foarte viclean şi se poate deghiza. Dar îl veţi recunoaşte după vocea sa răguşită şi labele negre.
Mama Capra pleca la târg cu coşuleţul, iar cei şapte iezi se încuiară în căsuţa şi începură să se joace. După puţin timp, cineva bătu la uşă şi se auzi o voce răguşită strigând:
– Deschideţi repede, copii, sunt eu, mama voastră!
Ieduţii se uitară unii la alţii speriaţi şi atunci Bele, cel mare răspunse :
– Nu, nu! Nu o să-ţi deschidem uşa! Crezi că suntem proşti? Tu nu eşti mama noastră; tu eşti lupul. Mama are voce dulce, iar a ta e aspră.
Lupul pleca fără să mai spună nimic, gândindu-se cum să-i păcălească pe iezi.
Merse la farmacie şi îi spuse farmacistului:
-Sunt un pic răcit şi aş vrea să-mi daţi ceva pentru răguşeala.
– Am să-ţi dau nişte pastile cu nalbă, care te vor vindeca foarte repede.
Lupul înghiţi toate pastilele într-o clipă şi se întoarse la casa ieduţilor.
Bătu la uşă, spunând cu o voce dulce:
– Deschideţi, copii, sunt eu, mama voastră.
De data aceasta iezii nu ştiură ce să facă.
Oare era sau nu mama lor?
Bele îşi aminti de sfaturile mamei sale şi îi striga:
– Arată-ne mâna ta, mama şi aşa ne vom convinge.
Atunci lupul îşi baga laba prin gaura de sus a uşii.
– Nu îţi deschidem, răule, că eşti lupul şi nu mama! Ea are copitele albe, iar laba ta e neagră.
Furios, lupul merse la o brutărie.
– Ah, prietene brutar! În timp ce frigeam nişte bunătăţuri, mi-a sărit ulei pe labele din faţă şi m-am ars. Mi s-a spus că mi-ar face bine să-mi pun nişte coca pe arsura.
​ Brutarul, făcându-i-se milă de lup, îi puse coca pe labe, care deveniră albe şi acoperite cu făină.
Astfel lupul se întoarse la ieduţi.
– Copiii mei, spuse cu o voce suavă, sunt mămica voastră iubita care s-a întors. Deschideţi repede!
– Mai întâi arată-ne copitele, altfel nu te credem.
Lupul, bucuros, îşi baga labele prin gaura uşii, spunând:
– Cat mă bucur, copii, că sunteţi atât de grijulii. Priviţi copitele mele.
Erau atât de albe şi moi labele lupului, încât iezii nu mai avură nicio îndoială şi îi deschiseră uşa.
Dar ce sperietură traseră bieţii de ei, când îl văzură intrând pe lup!
Îngroziţi, se ascunseră unul sub masă, altul, şup pat, altul, în cuptor, care, din fericire nu era aprins.
Bulu, cel mai mic dintre ei, se bagă în cutia ceasului cu cuc.
Dar fu în zadar, lupul cel viclean răvaşi toată casa şi îi înfuleca unul câte unul.
Doar Bulu scăpă.
Lupul mâncase atât de mult, încât i se făcu somn. Se tolăni la umbra unui copac.
– Aaaah!, casca lupul. Ce bine o să dorm!
Şi, într-adevăr, după câteva secunde deja sforăia.
Între timp, mama Capra se întoarse acasă şi aproape leşină când văzu uşa deschisă şi toată casa răvăşită!
Foarte îngrijorată, începu să-şi cheme copiii, dar niciunul nu răspundea. Cum puteau să răspundă dacă erau deja în burta lupului?
Bulu îşi recunoscu mama şi striga:
– Mama, mămico, aici sunt! Vai, prin ce spaima am trecut!
Mama Capra îl scoase pe Bulu din ascunzătoare şi acesta îi povesti ce se întâmplase cu frăţiorii săi.
Ce mult plânse mama Capra!
Dar era curajoasă şi se gândi să-l pedepsească pe ticălosul lup.
Ieşi în pădure, urmată de Bulu, şi nu dură mult până îl găsiră pe lup, care dormea încă sub copac.
Mama Capra se pregătea să-şi înfigă coarnele în burta ticălosului, când văzu ceva mişcându-se în pântecul lui.
– Priveşte, Bulu ! Frăţiorii tăi încă mai trăiesc!
Fugi acasă şi adu-mi cuţitul din bucătărie.
Când Bulu aduse cuţitul, mama Capra, cu mare grijă, taie pielea de pe burta lupului.
Vai, ce fericire! Toţi copiii săi ieşiră vii şi încântaţi să-şi revadă mama.
– Fugiţi la rău, le spuse mama Capra şi aduceţi şase pietre foarte mari. Cu ele în stomac, lupul nu-şi va da seama de schimbare.
Iezii aduseră pietrele şi mama Capra le bagă în burta lupului, pe care o cusu la loc cu grijă.
După ce termină, lupul se trezi.
– Vaai, ce sete îmi este! spuse el întinzându-se.
Ajunse la rău şi se aplecă să bea apa.
Dar greutatea pietrelor îl trase şi îl făcu să cadă în apă.
Şi, deşi ştia să înoate, din cauza burţii sale pline cu pietre se scufunda şi nu mai ieşi niciodată.

The post Lupul și cei 7 iezi first appeared on ePovești.

Un morar lasase o mostenire destul de modesta celor trei feciori ai sai: o moara, un asin si un motan. Imparteala se facu de indata. Celui mai mare i se cuvenea moara, celui de-al doilea, asinul, iar celui mai tanar nu-i ramase decat motanul. Mezinul nu se putea consola cu atat de putin.

– Fratii mei isi vor putea castiga cinstit bucatica de paine. Dar eu? Daca imi mananc motanul si imi fac o caciula din blana lui, raman muritor de foame. Motanul il auzi si-i sopti cu multa seriozitate si intelepciune:

– Nu te necaji, stapane. Da-mi un sac si porunceste sa mi se faca o pereche de cizme, sa pot porni printre balarii, si vei vedea ca n-ai fost nedreptatit cu partea de mostenire, asa precum ti de pare.

Cand isi vazu dorinta indeplinita , motanul isi trase cu multa barbatie cizmele si, luandu-si sacul in spinare, se duse de-a dreptul intr-o crescatorie de iepuri. Isi puse in sac tarate si laptuci si se intinse ca si cum ar fi mort, asteptand ca vreun iepure tanar sa intre de buna voie in sac, ca se infrupte din ce era acolo. Dupa cateva clipe, un iepuras se furisa in sac si motanul il ucise fara pic de mila. Apoi , mandru de prada sa, se duse de-a dreptul la rege si ceru sa-i vorbeasca.

Fu condus chiar in apartamentul Majestatii Sale, in fata caruia facu o plecaciune adanca si ii vorbi:

– Iata, Sire, un iepure pe care marchizul de Carabas (caci asa il numise pe stapanul sau) m-a insarcinat sa vi-l aduc in dar din partea sa.

– Spune-i stapanului tau ca ii multumesc si ca mi-a facut o mare placere. Altadata, motanul se ascunse in grau, tinand desaga pregatita. Cand doua potarnichi nimerira in sac, le prinse inauntru, tragand baierele desagii. Apoi se duse din nou la rege si le darui, cum facuse si cu iepurele. Acesta primi cu placere cele doua potarnichi si ii multumi motanului. Si mereu tot asa, timp de vreo doua-trei luni, motanul ii ducea regelui cate un vanat din partea stapanului sau. Intr-o zi, afla ca regele avea sa iasa la plimbare pe malul raului, impreuna cu fiica sa, cea mai frumoasa fiinta din cate s-au vazut vreodata, si-i spuse stapanului sau:

– Daca vei lua in seama sfatul meu, ti-ai gasit norocul; nu ai decat sa te scalzi in rau, la locul pe care ti-l voi arata, si dupa aceea … las’ pe mine! Marchizul de Carabas facuse tocmai cum il invatase motanul, fara a-i cunoaste planurile. Im timp ce se scalda, trecu pe acolo regele in caleasca si motanul se porni sa strige cat il tinea gura:

– Ajutor! Ajutor! Marchizul de Carabas se ineaca! La strigatele acestea, regele scose capul pe fereastra calestii si, recunoscandu-l pe motanul care ii daduse de atatea ori vanat in dar, porunci garzii sa alerge degraba in ajutorul marchizului de Carabas. In timp ce-l scoteau pe bietul marchiz din rau, motanul se apropie de caleasca si spuse regelui:

– Banditii au furat vesmintele marchizului (afurisitul de motan le pitise sub un bolovan). Regele porunci servitorilor sai sa aduca in graba cele mai frumoase vesminte pentru marchizul de Carabas. Regele ii arata marchizului toata prietenia si, cum vesmintele cele frumoase, care tocmai ii fusesera daruite, ii veneau de minune, printesa il gasi pe placul ei si il indragi. Regele dori sa faca plimbarea impreuna cu marchizul de Carabas, care se urca in caleasca regala si continua drumul. Motanul intelese ca planurile sale aveau sorti de izbanda.

Merse inainte, amenintand taranii intalniti pe camp: – Oameni buni, daca nu veti spune ca pasunea pe care o cositi este a marchizului de Carabas, va fi vai si amar de voi. Regele intreba pe tarani a cui era pasunea cosita.

– A marchizului de Carabas, au raspuns cu totii, caci amenintarile motanului le bagase frica in oase.
– Vad ca aveti o avere frumoasa! spuse regele marchizului de Carabas.
– Da, sire, este o faneata care aduce, an de an, roade imbelsugate, raspunse marchizul. Regele, care trecu imediat dupa aceea, vru sa stie ale cui sunt granele pe le vede inaintea ochilor.

– Ale marchizului de Carabas, raspunsera seceratorii, si regele se bucura din nou. Motanul, care mergea inaintea calestii, le repeta aceleasi lucru tuturor celor intalniti in cale, iar regele se minuna de averile nenumarate ale marchizului de Carabas. Ajunse, in cele din urma, in fata unui castel frumos, ce apartinea unui capcaun care era stapanul tuturor pamanturilor pe unde trecuse regele pana atunci. Motanul, care avusese grija sa afle cate ceva despre ce era in stare capcaunul, ceru sa-i vorbeasca.
El ii spuse:
– Nu voiam sa trec prin apropierea castelului fara sa am cinstea sa va fac o plecaciune. Capcaunul il primi atat de frumos pe cat poate un capcaun.

– Mi s-a spus ca aveti darul de va preface in fel si chip de animale. Intr-un leu, de pilda, sau intr-un elefant, vorbi motanul.
– Este foarte adevarat, raspunse brusc capcaunul, si, pentru a te convinge, ma voi preface pe loc intr-un leu. Motanul fu atat de inspaimantat la vederea leului, ca tremura tot. Dupa putin timp, il vazu pe capcaun reluandu-si intruchiparea dinainte si ii destainui spaima prin care trecuse.

– Mi s-a mai povestit, spuse motanul, ca puteti lua si infatisarea celor mai mici animale, de exemplu va puteti preschimba in sobolan sau chiar in soarece, ceea ce nu-mi prea vine a crede.

– Si de ce nu-ti vine a crede? intreba capcaunul. Vei vedea. Si capcaunul se prefacu pe data intr-un soricel, care alerga pe podea. Motanul atat astepta, se azvarli asupra lui si-l inghiti. Intre timp, regele, zarind frumosul castel al capcaunului, dadu sa intre. Motanul care auzise zgomotul calestii, ii sari inainte.

– Majestate, fiti binevenit in castelul marchizului de Carabas, spuse el regelui.
– Asadar, domnule marchiz, si acest castel va apartine?! exclama regele.Marchizul oferi bratul tinerei printese, si porni in urma regelui, care urca cel dintai. Intrara intr-o sala mare, unde gasira masa imbelsugata pentru ospatul pe care il pregatise oaspetilor sai. Regele, incantat de calitatile marchizului, ii spuse acestuia:

– As dori sa-mi fiti ginere, domnule marchiz. Marchizul accepta onoarea acordata de rege si, in aceeasi zi, se casatori cu printesa. Iar motanul, ajunse mare dregator, nu mai prindea soareci decat pentru propria lui placere.

The post Motanul încălțat first appeared on ePovești.