Tare se mânie mușteriul a doua zi, văzându-și frumusețea de strai, mai negru ca tușul, mai negru decât cărbunele!
Așa se face că și-n ziua de azi, de câte ori vede o bufniță, corbul se aruncă turbat asupra ei. Însă bufnița, prevăzătoare, rămâne pitulată în scorbura ei, de dimineața până seara, și se arată decât după ce ațipește corbul.
Se zice că odinioară corbul avea penele albe ca zăpada. Numai că de la o vreme biata pasăre se plictisi de veșmântu-i nepătat și începu să le pizmuiască pe celelalte zburătoare pentru straiele lor împodobite cu fel de fel de culori. De aceea, într-o bună zi se duse la bufniță. Trebuie să știți că pe-atunci bufnița era cea mai dibace vopsitoare: ea zugrăvea vesmintele păsărilor în toate culorile curcubeului și o făcea cu atâta meșteșug, încât mușterii dădeau năvală.
— Croitorul mi-a făcut haine albe. Vopsește-mi-le tu în cea mai frumoasă culoare, se rugă corbul.
— U-hu, u-hu, prea bine, se învoi bufnița. Spune-mi numai ce culoare îți alegi. Eu cred că o haină albastră, ca a bâtlanului, ți-ar veni de minune. Ori poate vrei una înflorată, ca a șoimului, sau pestriță, ca a ghionoaiei…
— Nu, nu. Alege, rogu-te, pentru mine o culoare neobișnuită, nemaivăzută până azi, căci nu vreau să semăn cu nicio altă pasăre din lume.
Corbul își scoase repede îmbrăcămintea-i albă, lăsând-o în grija bufniței și zbură goala de speranță.
Bufnița rămase multă vreme pe gânduri, întrebându-se care ar putea să fie culoarea aceea nemaivăzută, în cele din urmă muie haina corbului în oala cu vopsea neagră.