Gemând sub o povară de vreascuri şi de ani,
Abia se mai mişca pe drum
S-ajungă la coliba-i întunecată de-atât fum,
Un tăietor de lemne, întâiu-ntre sărmani.
Nemaiavând putere şi istovit de chin,
El sarcina deodată o leapădă din spate,
În minte blestemându-şi destinul său hain.
Atâtea suferinţe, cui altuia-i sunt date?
Flămând întotdeauna, de oboseală frânt,
Nevasta şi copiii, impozite, corvoadă
Şi cămătari… Cu un cuvânt:
Nefericirii – pradă.
Chemând asupra-i moartea, ea vine cât de iute
Şi ce doreşte-i cere îndată să arate:
– Ajută-mă, îi spune, ca să ridic în spate,
Povara mea de vreascuri – şi, după asta, du-te…
Orice e vindecat de moarte,
Şi, totuşi, nu pornim din loc.
Purtăm povara mai departe,
Decât să nu mai fim deloc…